În numele tatălui. Patru filme de trecut vara



În această perioadă nesigură, care ne face cu atât mai conștienți de vulnerabilitatea părinților, dar și într-o epocă în care ne punem tot felul de întrebări privind traumele care ne urmăresc din copilărie și până acum, într-o coincidență nesperată, anul acesta au intrat pe marile ecrane sau pe platformele de streaming patru filme reunite de aceeași tematică: tatăl.

The Father (r. Florian Zeller), cu Anthony Hopkins și Olivia Colman, disponibil pe Amazon Prime.

Aici am găsit cea mai obiectivă, dar parcă și cea mai mușcătoare și dureroasă dintre cele patru povești, jucată emoționant de Anthony Hopkins și Olivia Colman. Adaptat după spectacolul de teatru Le Père al aceluiași regizor, The Father folosește inteligent decorul și personajele pentru a imprima cititorului aceeași confuzie identitară și tulburare precum cele din mintea părintelui bolnav de demență. Tatăl dansează și ascultă operă înconjurat de cărți, în scene amintind de Amour al lui Michael Haneke. De la fereastră, izolat în spațiul pe care-l cunoaște de zeci de ani drept casă, își privește fiica și oamenii de pe stradă. În scurtă vreme, ies la suprafață deruta, fricile (precum cea de abandon), convingerea că îngrijitoarea îl fură sau dragostea mai mare pentru una dintre fiice decât pentru cealaltă, dar și momente sclipitoare ale celui care a fost: un bărbat inteligent și amuzant, chipeș și cuceritor. Nu întâmplător, își pierde iar și iar tocmai ceasul – noțiunea timpului, dar și tinerețea și simțul rațiunii, logica. În cele din urmă, o ultimă mare întrebare: unde începe și unde se sfârșește doliul pentru cineva care încă e în viață?

Falling (r. Viggo Mortensen), cu Viggo Mortensen și Lance Henriksen, premiera în cinematografele din România în august 2021.

În personajul lui Viggo Mortensen găsim, la fel ca-n cel al Oliviei Colman, foarte, foarte multă răbdare. Am urmărit pelicula în cadrul American Independent Film Festival, la scurt timp după The Father, astfel încât o comparație mentală a fost inevitabilă. Falling ar fi putut fi și el, după părerea mea, un film extraordinar, dacă tonul resentimentar n-ar fi fost cel dominant, dacă personajele principale, tatăl în vârstă, conservator, violent & atins de demența senilă și fiul gay ar fi avut ceva mai multă profunzime.


Tradusă la noi drept Ali(e)nare, povestea e dureros de privit. Vinietele din trecut arată inițial scene de tandrețe între părinții cei tineri sau între tată și băiețel, la vânătoare. Treptat, însă, lasă locul violenței: izbucniri ale tatălui în fața mamei, despărțirea părinților, certuri cu copiii adolescenți, mânie înghițită în pahare cu alcool. Adus în prezent, clivajul dintre generații e mai mult decât evident aici: tatăl e conservator (firește că n-a votat pentru Obama, precum băiatul lui), iubește păsăricile și urăște din tot sufletul „poponarii“ precum propriul fiu și soțul acestuia. Însă identitatea lui cam la atât se reduce.


Filmul e subiectiv și tocmai asta mi s-a părut că-i dăunează. Cu toate astea, recunosc că fiecare scenă te tulbură, te face să-ți pui întrebări, să zâmbești, să te amărăști, să te gândești cum pot fi gestionate conflictele în familie. Iar munca lui Mortensen, aici pentru prima dată ca regizor, e de admirat. Dacă ar fi reușit să se dea un pas în spate și să mai facă niște mici ajustări, ar fi avut un film cu adevărat bine realizat.

Holy Father (r. Andrei Dăscălescu), rulează în prezent în cinematografele din România.

În documentarul Holy Father, cel mai tare lovește lipsa unor relații sănătoase între părinți și copii. Când află că fiica ei e însărcinată, mama Paulei are o reacție violentă, de respingere. Abia bunicii sunt cei a căror bucurie e sinceră, înduioșătoare. Regizorul Andrei Dăscălescu, în rolul de viitor tată, pornește spre Athos (spațiu sacru, închis, emblematic) căutând să limpezească traumele conștientizate de lipsa propriului părinte în copilărie. Drumul său e unul șerpuitor și nu foarte rodnic, căci tatăl pustnic s-a izolat din proprie voință de lume. Camera zăbovește îndelung asupra peisajelor de pe muntele grecesc, meditând, apoi pornește, tremurat, în căutarea tatălui pierdut, chitit însă să rămână, ca părintele ceresc, o taină de nepătruns. Scenele sunt încărcate emoțional, dar catharsisul, cuprins într-o singură conversație apăsătoare, la final, nu pare suficient. Filmul, în cele din urmă, rămâne fără dezlegare.

Fatherhood (r. Paul Weitz), cu Kevin Hart și DeWanda Wise, disponibil pe Netflix.

Înainte să mă uit la Fatherhood, aveam impresia c-o să fie ceva din seria de personaje care pun cu voce tare întrebări despre gen și rasă (She’s Gotta Have It), sexualitate și probleme de cuplu (Easy, Feel Good), din spectrul autist (Atypical) și așa mai departe. Premisa – un tată singur, de culoare – asta ar fi putut sugera. Am dat însă peste o comedioară simpatică, de trecut timpul, fix ce trebuie într-o seară de vară când vrei numai să lâncezești.

Așadar, un tip permanent încruntat se trezește pus în fața provocării de a fi un tată singur. Și (spoiler alert?) reușește. Refuză ajutorul celor din jur, dar sfârșește prin a-l primi oricum. Categoric nu-i tatăl perfect, dar cei din jur îl privesc cu multă înțelegere. Fiica lui fură zâmbetele tuturor. Ba chiar, câțiva ani mai târziu, puștoaica o acceptă uimitor de repede pe prima iubită serioasă apărută în cale (DeWanda Wise, pe care sigur o știți din interpretarea Nolei Darling în serialul She’s Gotta Have It regizat de Spike Lee – fata e atât de sclipitoare, încât până și-aici reușește să fure lumina reflectoarelor, iar pe mine, cel puțin, m-a câștigat și m-a făcut să uit complet că mai e și un tată undeva pe scenă).

Altfel, filmul reușește să nu atingă nici una dintre problemele sociale puse: tată singur, de culoare, fiică înscrisă la școala catolică, dată afară pentru că insista să poarte pantaloni etc. etc., rămânând, cum spuneam și la început, doar o comedioară de trecut timpul.