În ultimii săi trei ani de viaţă, celebrul scriitor chilian Roberto Bolaño (1953-2003) a lucrat la romanul „2666” şi pe patul de moarte a dat instrucţiuni ca acesta să fie publicat în cinci cărţi diferite, considerînd fiecare parte din „2666” un roman de sine stătător (urmaşii l-au editat într-un singur volum, iar la noi a fost publicat între şase coperte, la Editura Univers, în traducerea Eugeniei Alexe Munteanu).


Tocmai am terminat prima parte şi da, „2666. Partea criticilor” e un roman care merita publicat într-o carte aparte. Roberto Bolaño îşi începe cartea brusc, direct şi abrupt, prin caracterizarea celor trei personaje principale, pe care le leagă admiraţia pentru cel mai mare scriitor german al sec. XX, Benno von Archilboldi, candidat permanent la Premiul Nobel pentru Literatură (scriitor inventat de Bolaño). După ce îl descoperă, soarta personajelor e ca şi pecetluită – devin cei mai mari fani ai scriitorului german, îl traduc – fiecare în limba lui, devin profesori la catedrele de literatură germană, scriu despre el, se întîlnesc la conferinţele internaţionale dedicate lui şi se împrietenesc pe viaţă. E vorba de francezul Jean-Claude Pelletier, italianul Piero Morini şi spaniolul Manuel Espinoza, cărora li se alătură şi englezoaica Liz Norton, archilboldioloagă convinsă, care le devine imediat mare prietenă. Cei patru prieteni trăiesc în lumea lor archilboldiană, în căutarea idolului a cărui biografie e un mister, care se ascunde foarte bine şi pe care nu l-a văzut aproape nimeni. Se duc la editura germană care-l publică, unde l-au văzut doar două femei, apoi – în Santa Teresa, Mexic, unde l-ar fi văzut un scriitor ratat, acum mare politician – Porcul, publicat de aceeaşi editură germană. Exact în oraşul unde au loc cele mai multe crime sexuale în serie, cu „autor” necunoscut, care omoară femei. Pe plan sentimental, Liz, după ce divorţează, sare din pat în pat cu o dexteritate incredibilă, aşa că n-o ratează nici prietenii archilboldieni, mai întîi francezul şi spaniolul, apoi şi italianul în scaunul cu rotile („şi apoi amîndoi au început să rîdă şi Pelletier a sărutat-o pe Norton pe gură, cu mult tact, şi englezoaica a răspuns cu un alt sărut mai înfocat poate ca urmare a cinei şi a votcii şi a vinului de Bordeaux, dar care lui Pelletier i s-a părut promiţător şi apoi s-au culcat şi s-au futut timp de o oră pînă cînd englezoaica a adormit”. Espinoza: „Şi acum cine o să-i spună lui Pelletier că eu mă culc cu Liz?” Norton „a ieşit pe culoar şi a bătut la uşa lui Pelletier şi apoi la uşa lui Espinoza şi, fără să spună nici un cuvînt, i-a condus în camera ei, unde a făcut amor cu amîndoi pînă la cinci dimineaţa”). Aşadar, prima parte e literară, detectivistică şi de dragoste, o carte foarte bună, care în mod normal ar fi avut succes maxim dacă ar fi fost publicată de sine stătător.

Partea/cartea a doua e a lui Amalfitano, despre care ştim din prima parte, a criticilor, că e un profesor chilian (care lucrează la Universitatea din Santa Teresa, după ce-a predat la Universitatea din Barcelona), expert în Archilboldi, dar nu neapărat mare fan, fiindcă îşi (şi le) pune întrebări logice şi îl apreciază la rece pe scriitorul german, nu îl idolatrizează. Iar în „Partea lui Amalfitano” îl avem pe Amalfitano (50 de ani) în viaţa lui reală, de zi cu zi, în care nu e nici o urmă de Archilboldi, ci e doar el şi fiică-sa (Rosa), pe care o creşte singur, cîţiva colegi de la universitate, nişte voci care-l vizitează doar noaptea, în somn, şi propriile vise, cele mai multe – coşmaruri.

„Partea lui Fate” (a treia) începe cu moartea mamei lui Fate, un ziarist american de culoare, care imediat după înmormîntare e trimis să facă un reportaj în alt oraş din SUA, apoi, fiindcă moare şi reporterul de sport al revistei la care lucrează, e rugat să scrie despre un meci de box care are loc în Santa Teresa. În sala unde are loc meciul o întîlneşte pe Rosa Amalfitano, fiica profesorului chilian din partea a doua. După meci se duc la un chef cu ziariştii mexicani drogaţi şi alţi dubioşi, o scoate de acolo – cu mare greutate – pe Rosa, fac interviul cu presupusul criminal din oraş (care – ca descriere – seamănă prea mult cu ce se ştie despre Archilboldi), o petrece pe Rosa acasă, iar taică-so, profesorul Amalfitano, îl roagă s-o ducă în SUA, de unde să zboare-n Barcelona, unde s-a născut.

Volumul al doilea cuprinde „Partea crimelor” (a patra) şi e despre crimele sexuale în serie din Santa Teresa. Efectiv sînt descrise nenumăratele fete (de la 11 ani încolo) violate, ucise (de cele mai multe ori prin strangulare) şi aruncate ori la gropile (ilegale) de gunoi, ori pe la marginea cartierelor rău famate, unde nu intră nici un om al legii. Poliţiştii nu numai că nu rezolvă nimic, ci ba le violează şi ei pe cele scăpate, ba par să fie mînă-n mînă cu criminalul/ii; oricum, ocupaţia lor principală e să spună bancuri misogine, de genu’: „femeile sînt ca legile, au fost făcute ca să fie violate” – ăştia ar trebui să apere fetele violate şi ucise şi să oprească măcelul. Dar unii încearcă anchete proprii (şi aşa e băgat la puşcărie un neamţ foarte înalt (care ne cam aminteşte de Archilboldi în tinereţe), doar pentru că una dintre fetele decedate vizitase magazinul său de computere). Alţii se încurcă cu directoare de la spitalele de nebuni, unde caută criminalul, astfel cititorul abătîndu-se de la atîtea crime, prevăzute, de altfel, de o ghicitoare bătrînă (care a învăţat să citească de la copiii care o mai vizitau – ce fază tare!). În final apare pe fir şi cel mai mare agent FBI, dar şi o deputată celebră, a cărei prietenă dispare… exact în Santa Teresa.

În cartea a cincea, „Partea lui Archilboldi” (Volumul al treilea), avem povestea vieţii scriitorului Benno von Archilboldi, dinainte să se nască pînă în ziua în care pleacă spre Santa Teresa. „Partea lui Archilboldi” este un roman atît de puternic, încît te întrebi dacă Roberto Bolaño n-a scris mai întîi povestea lui Hans Reiter (devenit Archilboldi doar cînd ajunge scriitor), la celelalte „părţi” lucrînd mai apoi, cu gîndul la bunăstarea urmaşilor. Cînd face parte din armata germană, în cel de-al Doilea Război Mondial, Hans Reiter trece pe unde se mişcă şi armata din care face parte, deci şi prin România, care e foarte prezentă în „Partea lui Archilboldi” – şi ca armată, teritoriu, locuri celebre, personaje memorabile, psihologia poporului, poveşti simbolice care o să vă placă (sau nu), clişee, amintiri. Şi-n celelalte părţi îţi vine să revii la multe fragmente, iar această ultimă parte tot ţese aţe cu volumele anterioare, pe care cititorul le poate aduna într-un covor frumos şi util, dar care-l pot arunca şi-ntr-o pînză de păianjen. Un roman despre care s-ar fi spus pe vremuri că e un roman total – şi existenţialist, şi istoric, şi de dragoste, erotic, de aventuri, de mister, poliţist, despre crime sexuale în serie, despre scris şi citit şi despre soarta scriitorului, dar şi a criticilor literari, un roman sac în care încape toată societatea în care trăim.


S-au spus lucruri foarte frumoase despre „2666”, capodopera lui Roberto Bolaño, roman „epocal. Fără îndoială, prima mare carte a secolului XXI” (The Complete Review), tradus în multe limbi, premiat, apreciat şi de scriitori, şi de criticii literari şi – ce e cel mai important – de cititori(i din toată lumea). Un roman care trebuie citit, dacă vrem să ştim cum mai respiră literatura contemporană. Lectură plăcută şi utilă!


Roberto Bolaño, „2666”, Ed. Univers, 2016 (trad.: Eugenia Alexe Munteanu)