A apărut primul volum al Cvartetului Otoman, de Ahmet Altan: romanul „Ca o rană de sabie”

Elif Shafak: Ahmet Altan este una dintre cele mai importante voci din literatura Turciei și are foarte multe de spus lumii.


Recent, în colecția ANANSI. World Fiction de la Pandora M a fost publicată în traducere o nouă carte semnată de Ahmet Altan, cunoscutul scriitor turc eliberat din detenție în luna aprilie a acestui an, după ce fusese condamnat la închisoare pe viață în 2016, eliberat în 2019 pentru câteva zile, apoi reînchis. Îndrăgit de cititorii din România datorită volumului de memorii Nu voi mai vedea lumea niciodată, unul dintre cele șase titluri cu care a debutat colecția ANANSI, Ahmet Altan ni se relevă acum în ipostaza de prozator, cu ocazia traducerii în limba română a romanului Ca o rană de sabie, prima parte a Cvartetului Otoman, o saga ce amintește de Război și pace, urmărind nu doar curentele politice și sociale ale vremii, ci și viețile erotice și sentimentale ale personajelor sale.

Intrigă, trădare, iubire, război, progres și tradiție sunt culorile ce alcătuiesc fundalul acestei fresce pe care prind viață poveștile unui ofițer din armata otomană, ale medicului aflat în slujba sultanului, ale unui vlăstar al casei regale și ale unei aristocrate seducătoare. În tot acest timp, societatea căreia-i aparțin se transformă, iar imperiul se destramă. Cartea a fost tradusă cu succes în întreaga lume, bucurându-se de cronici apreciative în cele mai importante publicații: „un portret năucitor al Istanbulului din secolul al XIX-lea” (Asymptote), „o aventură epică magică, minunată despre un imperiu aflat în pragul colapsului” (La Stampa), „o poveste remarcabilă despre o bucată fascinantă din istoria Turciei” (The Historical Novels Review), „un roman captivant despre iubirea obsesivă și tirania absolută, o poveste despre decădere, ce dramatizează momentele premonitorii din viața imperiului și a supușilor sultanului” (Publishers Weekly).


„Nu-mi pasă de ceea ce este la modă în literatură. Pentru mine, principalul subiect care contează în literatură sunt oamenii și destinele lor. Consider că cea mai mare provocare pentru un scriitor este aceea de a putea descrie în mod autentic frământările interioare ale personajelor sale: puterea, disperarea, luptele. Clasicii au reușit asta. Majoritatea scriitorilor moderniștilor și post-moderniștilor, însă, s-au întrecut să se îndepărteze de asta. Au ales alte formule literare, mai jucăușe, dar și mai superficiale. Au ales să acționeze ca și când totul despre ființele umane ar fi fost deja spus și nu ar fi nimic altceva despre care să se poată scrie. Pe mine, provocarea de a căuta noi formule literare nu mă interesează. Mă bucură să scriu despre oameni și destinele lor, este ceva ce mă împlinește ca scriitor. Nu caut formule noi. Vreau însă să scriu mai bine decât oricine altcineva în formulele clasice pe care le știe toată lumea”, mărturisea Ahmet Altan într-un interviu acordat în urmă cu câțiva ani celor de la The Guardian.


Ediția în limba română a cărții poartă semnătura traducătoarei Luminița Munteanu, unul dintre cei mai apreciați traducători români, directoarea Departamentului de Limbi și Literaturi Orientale al Facultății de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București. „Ca o rană de sabie mi-a adus aminte, în mod aparent paradoxal, de alte romane și mai cu seamă de alți autori care s-au orientat, uneori în mod stăruitor, către subiecte cu miză similară: agonia marilor imperii, împletită cu agonia oamenilor, uneori eroi, alteori victime sigure și nu mai puțin pasive ale vremurilor în schimbare. Traducând anumite pasaje sau confruntându-mă cu anumite tipologii umane din romanul lui Ahmet Altan, mă duceam fără să vreau cu gândul la Marșul lui Radetzky de Joseph Roth sau la Somnambulii de Hermann Broch. Romanul lui Ahmet Altan este stăpânit uneori de aceeași atmosferă de «apocalipsă veselă», de dezastru care, prin repetare și supralicitare cotidiană, își pierde noima, de același amestec neverosimil de caractere și destine, de aceeași resemnare sceptică în fața capcanelor și a fundăturilor istoriei. Protagoniștii trăiesc intens și periculos, pe fundalul Istanbulului atemporal și decadent, dar și al Salonicului în fierbere, stăpânite de sentimentul ineluctabilului… Cu toții, potențiali învingători și învinși, au conștiința faptului că viitorul, cu neputință de anticipat în toată măreția ori abjecția sa, nu va mai arăta niciodată la fel… Putem vorbi, păstrând proporțiile, despre un fin de siècle otoman care coincide, de fapt, cu sfârșitul otomanilor și al civilizației lor”, a mărturisit Luminița Munteanu.


Ahmet Altan (1950) este unul dintre cei mai citiți prozatori turci, dar și un jurnalist redutabil. A fost adus în fața instanței de cel puțin 100 de ori din cauza opiniilor sale politice incomode și a stilului său direct. Este cunoscut ca unul dintre primii intelectuali turci care au recunoscut că ceea ce Imperiul Otoman a făcut populației armene se califică drept genocid. În 2016, în urma puciului eșuat din Turcia, Altan a fost judecat și condamnat pentru ca ar fi transmis „mesaje subliminale” puciștilor în timpul unei emisiuni televizate. Deși condamnat la închisoare pe viață, a fost eliberat în aprilie 2021, prin decret al Curții Supreme de Apel a Turciei. Întreaga corespondență îi este monitorizată și cenzurată. De la debutul din 1982, Altan a publicat zece romane și opt volume de eseuri. În colecția Anansi. World Fiction a apărut volumul de memorii Nu voi mai vedea lumea niciodată.