Afganistan: politicieni care-și fură singuri turbanul



În ultimele zile, aproape toată suflarea românească de pe rețelele de socializare a aflat din nou cine sunt talibanii, a văzut cum au ocupat capitala Afganistanului fără luptă și cum mii de afgani nefericiți au luat cu asalt avioanele militare de transport americane, înghesuindu-se să fugă din țară. Foarte mulți comentatori și-au descoperit calități de experți în geopolitică, strategie militară și antropologie culturală, pe care nu au ezitat să le împărtășească tuturor urmăritorilor. În sfârșit, am putut afla cu toții cât de vinovat e Joe Biden pentru ceea ce s-a întâmplat.

Acest articol nu va relua aceste subiecte. Nu pentru că nu contează, ci pentru că n-are rost să ocup atenția cititorilor cu informații pe care le pot afla din multe alte surse. Chiar și de pe Wikipedia.


Acest articol va fi despre corupție. Deoarece corupția este principalul demon care a distrus începuturile unui Afganistan dacă nu democratic, atunci cel puțin mult mai uman și mai deschis spre civilizație decât „alternativa” talibană. E despre corupție nu în ultimul rând și pentru că i-am obișnuit pe cititorii noștri cu anumite paralele dintre cazurile internaționale luate în discuție și situația de la noi. Iar în implozia Republicii Islamice Afganistan și regenerarea Emiratului Islamic Afganistan, cum numesc țara talibanii, se ascunde o lecție de învățat pentru locuitorii oricărui stat fragil, cu capacitate administrativă limitată și măcinat de corupție.


În 2017, Afganistanul ocupa locul 177 din 180 în clasamentul indicelui de percepție a corupției elaborat de Transparency International. Printre scandalurile financiare de răsunet care au ajuns în atenția publicului poate fi menționată imensa deturnare de fonduri de la Kabul Bank, o instituție financiară devalizată în interesul membrilor familiei fostului președinte Hamid Karzai, care și-au finanțat stilul extravagant de viață cu peste 1 miliard de dolari. Mai puțin de o cincime din aceste fonduri au fost recuperate. Întâmplător, aeroportul international din Kabul, crucial pentru operațiunea de extragere a străinilor rămași în Afganistan și a afganilor pro-occidentali, poartă numele lui Hamid Karzai. Acestea sunt reperele societății afgane. Dacă vă sună un pic familiar, mai ales dacă sunteți din Republica Moldova, să știți că nu sunteți singurii. În cele mai cruciale instituții pentru supraviețuirea regimului democratic instaurat prin intervenția americană, poliția și armata, corupția atingea proporții gigantice. Jumătate din salariul unui polițist ajungea în buzunarele superiorilor săi corupți. În 2012, peste jumătate dintre cetățenii care interacționaseră cu ofițeri de poliție fuseseră forțați să ofere mită. În cazul armatei, corupția s-a manifestat prin sifonarea a miliarde de dolari din ajutoarele militare oferite de SUA, dar și prin dispariția a sute de mii de arme ușoare din arsenale, care ulterior erau vândute talibanilor. În același timp, conducătorii armatei afgane înființau unități militare pe hârtie, numite „unități-fantomă”, pentru a beneficia de mai multe fonduri americane – care, într-un final, erau sifonate în buzunarele generalilor și patronilor lor politici. În sfârșit, lucrurile au ajuns până într-un punct în care mulți dintre polițiștii și militarii afgani nu-și mai primiseră salariile de jumătate de an la începutul verii și a intensificării luptelor cu talibanii. Astfel, în afara unor unități de elită reduse numeric, cea mai mare parte a armatei afgane a devenit incapabilă de luptă. De asemenea, soldații dislocați la multe sute de kilometri de locurile de origine dezertau în masă ca să-și apere familiile atunci când aflau că talibanii se apropie de localitățile lor.


Afganistan e un caz clasic de țară cu lideri politici centrali și regionali cu o agendă total diferită de cea a locuitorilor lor. Aceștia nu au reușit să-și inspire cetățenii, deopotrivă civili și militari, să se opună tentativelor talibanilor de a prelua controlul și de a întoarce țara din nou în obscuritate. E important în această ecuație și faptul că loialitățile tribale, regionale și etnoculturale sunt adesea mai puternice în societatea afgană decât autoritatea conducerii politice a țării. Însă există suficiente exemple de țări în care încă există diviziuni tribale și care, totuși, și-au construit instituții guvernamentale funcționale. Problema Afganistanului e că nici măcar conducătorii statului, cei din birourile centrale ale guvernului, parlamentului, justiției, armatei, administrației publice nu au crezut în viitorul unui Afganistan democratic și prosper. Iar în absența încrederii nu se poate construi nimic.


De acest vid de încredere au profitat talibanii. Ei nu sunt susținuți de majoritatea populației, însă au, cu toate acestea, o bază socială mult mai largă decât cea a guvernului care a făcut implozie pe 15 august. Cu toate că pretind că s-au schimbat, talibanii nu vor garanta decât drepturi în limitele legilor Sharia, inspirate din cărțile religioase musulmane – de fapt, în limitele propriei lor accepțiuni a acestor legi. Una dusă la extrem chiar și după standardele mișcărilor islamice. Asta înseamnă, pe lângă multe altele, că aproape douăzeci de milioane de persoane, adică fetele și femeile afgane, vor fi tratate, practic, ca niște obiecte sau ca niște animale – fără acces la medicină, educație de orice tip, fără dreptul de a ieși din casă în absența unui însoțitor bărbat, fără dreptul de a vorbi neîntrebate, de a râde în public și de a privi în ochi un bărbat. Asta mai înseamnă și că noțiuni precum artele plastice, televiziunea, cinematograful, fotografierea, fotbalul, cea mai mare parte a muzicii și multe alte tipuri de arte și distracții vor fi declarate păcate, accesul la ele va fi interzis, iar practicarea lor – pedepsită crunt.


Dacă noul regim taliban își va abandona tentativele din ultimele zile de a apărea cu față umană și va reveni la practicile din prima „domnie” (1996-2001), opoziția internă va crește tot mai mult până se va ajunge la un nou război civil. Chiar în aceste zile, în regiunea montană Panjshir, singura care nu se află sub control taliban, are loc regruparea forțelor de opoziție sub conducerea lui Ahmad Massoud, fiul unuia dintre liderii rezistenței antisovietice și, ulterior, anti-talibane, Ahmad Shah Massoud. Acesta ar dispune la data scrierii acestui text (20 august) de peste 6000 de luptători cu posibilitatea de a face joncțiunea cu încă peste 10.000 de membri ai milițiilor controlate de mareșalul Abdul Rashid Dostum. Asta ar putea să însemne că în următorii ani talibanii nu vor avea parte de o guvernare liniștită și că poporul afgan va mai avea o șansă de a scutura dominația acestui regim antiuman. Dar asta mai înseamnă, totodată, și că războiul început la mijlocul anilor ’70 va marca în curând cinci decenii fără vreo șansă de încheiere.


Și dacă există vreo lecție pe care conducătorii oricărei țări ar putea-o învăța din ultima experiență afgană, cred că se referă la efectele pe care le produce disperarea propagată în masele de cetățeni. Disperare care provine din falia adâncă între discursurile politicienilor și acțiunile lor. De poporul afgan și-a bătut joc propria „elită politică”. Care, într-un final, a cules furtună după ce-a semănat vânt. Același lucru se poate întâmpla și cu alte popoare. În condiții, evident, diferite și cu o cădere poate ceva mai puțin dureroasă, însă, fundamental, la fel – o implozie a statului ca urmare a unei crize majore de încredere. Însă politicienii au la dispoziție o formulă magică pentru a evita asemenea scenarii. Aceasta începe cu o acțiune simplă, de fapt cu o inacțiune: aceea de a nu fura.


Ilustrație: Timotei Bulc.