Apropiindu-mă de rai, îndepărtându-mă de mine



Sunt mai bine de cinci ani de când am renunțat la religie și la concepțiile pe care le-am avut până să conștientizez anumite lucruri. Scriu aceste rânduri nu pentru a calomnia pe cineva, nici pentru a fi catalogată drept o persoană care cunoaște totul acum. Dar a fost suficient cât am cunoscut în perioada aceea.


Nu am fost crescută într-o familie cu reguli drastice, cu posturi aspre sau cu un zel profund pentru sfinți și Dumnezeu. Îmi amintesc cum părinții mei respectau tradițiile și sărbătorile, dar niciodată nu mi-au băgat pe gât concepțiile lor și nu o fac nici acum. Cine a făcut asta, în schimb? Eu. Mai bine spus, vechea eu.


Am început să frecventez biserica la sfârșit de clasa a VII-a. Eram o adolescentă plină de întrebări, însă timorată și izolată în sine. Îmi doream un anturaj nou, dar mai presus de asta, îmi doream să mă împrietenesc cu Dumnezeu, neștiind atunci că te poți împrieteni chiar și fără a urma o doctrină.


Începusem să citesc zeci de cărți scrise de sfinți sau de preoți, primisem cadou Noul Testament cu Psalmi, de care eram foarte atașată, mă închideam în cameră și ascultam muzică religioasă, mergeam la conferințe pe tema mântuirii, cântam în corul bisericii, scriam articole creștine, practic pășisem pe acel teritoriu – teritoriu pe care îl consideram scară către rai. Îmi făcusem prieteni la fel de religioși. Nu intram în biserică și nici prin lume nu mergeam fără haine mai mult decât adecvate, îi detestam pe cei care aveau convingeri religioase diferite față de ale mele sau care nu aveau deloc, iar dacă îmi apărea în cale vreun om tatuat, îl percepeam drept ispită din partea diavolului.


Numai că, pe cât de mare a fost entuziasmul meu în acea etapă, pe atât de mare a fost durerea. Nu mă mai recunoșteam. Am fost habotnică și am conștientizat asta abia când m-am vindecat. În perioada aceea nu aveam voie să mă iubesc pe mine. Să mă apreciez pe mine, să am o stimă de sine ridicată, să fac lucruri pentru mine, să îmi pun nevoile pe primul loc. Dacă făceam asta, se considera lipsă de smerenie, adică păcat. Nu aveam voie să experimentez. Să evoluez. Să fiu liberă și să iau decizii ca atare.


Aveam o mentalitate închisă, influențată fiind de cercul și mai închis din care făceam parte. Credeam că mă voi apropia de rai, dar mă îndepărtam de mine pe zi ce trecea. Îi eram subordonată unui dumnezeu despre care, până la urmă, nu cunoscusem nimic.


Ce am aflat despre Dumnnezeu, atunci când m-am desprins de religie? Că e iubire. Și că mă iubește oricum aș fi, indiferent dacă la prima oră a dimineții aș bea agheasmă sau dacă mi-aș aprinde țigara. Am aflat că dacă nu mă prețuiesc cum și cât trebuie, n-am să pot face asta nici față de ceilalți. Am aflat că e tare mișto să stai la aceeași masă împreună cu atei, musulmani, catolici, protestanți. Am aflat că e tare mișto să fii bun și milostiv nu pentru că religia îți cere asta, ci pentru că așa devii cu adevărat o persoană integră. Am descoperit ce e curajul și câtă forță am în interior, încât să trec peste orice rahat cu brio.


Am învățat să nu-mi mai fie teamă. Iar dacă în prezent îmi doresc ceva, încep să lupt și să obțin, nu să aștept cu umilință ca să-mi cadă din cer. Raiul e în fiecare dintre noi înșine. Am regăsit cheia către cel din mine și nu, n-am s-o mai pierd vreodată. Raiului meu nu îi trebuie mijlocitori. De un singur lucru e nevoie: să fiu eu.