Cartea care mi-a recâștigat încrederea în iubire



Acceptăm să nu intrăm în panică peste câțiva ani, când ceea ce facem acum ne va părea cea mai proastă decizie din viața noastră. Și totuși, promitem nici să nu ne fugă ochii după altcineva, fiindcă acceptăm că nu există opțiuni mai bune. Fiecare dintre noi este mereu imposibil. Suntem o specie de nebuni.


Au trecut două săptămâni de când am terminat Ce se întâmplă în iubire, de Alain de Botton. Ieșisem în parc, la o cafea, știind că mai am o bună bucată din carte, dar surprinsă, mi-am dat seama că mai am doar zece pagini, iar zece pagini se citesc mult mai repede decât se bea o cafea. A fost numai bine, pentru că după ce am terminat, am avut nevoie de mult timp pentru a privi în gol și a uita că e joi, e soare, cafeaua se răcește repede, iar iubirea e cu totul și cu totul altceva decât am învățat eu.


Alain de Botton a scris o carte formidabilă. Evit să folosesc superlative, dar cărții ăsteia îi pot spune cu deschidere și nebunie asumată: „Ești formidabilă și-ți mulțumesc că m-ai lăsat să te citesc.” Mă uit la copertă, văd imaginea unui bebeluș al cărui cordon ombilical se termină cu un ștecher și mă pregătesc să plec din nou în călătoria în care m-a dus cartea. De data asta plec însoțită, sper, și de voi.


Toți oamenii își fac o idee despre iubire încă de când remarcă existența sexului opus și prin trupurile lor își fac loc furnicături, fluturi sau amețeli care nu trec cu pastile sau somn. Încă de la cele mai fragede vârste, pe baza unor senzații care – între noi fie vorba – nu sunt egalate în intensitate de nimic, începem să nutrim undeva, foarte în adâncuri, certitudinea că undeva, în lumea asta, există un om potrivit pentru noi. Un suflet pereche, o persoană capabilă să ne înțeleagă fără a ști nimic despre noi, un soi de idee abstractă care ne-ar putea completa până la desăvârșire sufletul.


De aici pornește Alain de Botton. Ni-l prezintă pe Rabih Khan la vârsta de cincisprezece ani, îndrăgostindu-se pentru prima dată de imaginea unei fete pe care nici nu ajunge să o cunoască.


Îndrăgostirea se cristalizează în jurul mai multor elemente: un șlap care atârnă nonșalant de un picior; o ediție broșată din Siddhartha lui Herman Hesse, lăsată pe un prosop lângă loțiunea de plajă; niște sprâncene bine conturate; răspunsurile în doi peri date părinților; și un fel de a-și sprijini obrazul în palmă când ia înghițituri mici de spumă de ciocolată la bufetul de seară. Din instinct, el asamblează o întreagă personalitate din aceste amănunte.


Pornind de la o astfel de experiență, oamenii își formează un soi de ideal în materie de iubire, ideal care se strecoară, nevăzut și nesimțit, în cele mai ascunse cotloane ale ființei și care le guvernează mai apoi căutările, interpretările, experiențele sexuale, eșecurile, relațiile de iubire. Punctul zero. Începutul cărții te face să te oprești și să te gândești la propriul tău punct zero. Asta ca să-l poți însoți cum se cuvine pe Rabih în călătoria pe care o va face pentru tine.


Cartea prezintă povestea lui Rabih Khan începând cu perioada adolescenței și terminând cu momentul în care aniversează șaisprezece ani de căsnicie. Este o cursă interioară la care avem norocul să fim părtași și din care putem învăța o mulțime de lucruri – atât despre relațiile de iubire, cât și despre modul în care oamenii reacționează atunci când sunt implicați în astfel de relații. Scriitura e asemeni unui film psihologic documentar de foarte bună calitate. Secvențele sunt prezentate curat, detașat, cu exact atâtea detalii și cromatici cât să reiasă esențialul. Fiecare secvență este întreruptă de stop-cadre realizate de autor, fragmente de fină analiză psihologică ce au rolul de a schimba perspectivele și a aduce cititorul la un nivel superior de înțelegere a situațiilor prezentate.


Autorul ne plimbă prin cele cinci faze ale iubirii, menite să ne ajute să-i cunoaștem pe Rabih și Kirsten – protagoniștii poveștii – și, mai ales, să ne determine să ne autointerogăm cu privire la acest vast, complicat și nemuritor subiect.



Faza romantică începe, după cum bine știm cu toții și am amintit mai sus, cu momentul acela primar în care ne străfulgeră o vagă și mai apoi clară senzație că cineva ne-ar putea completa ființa până la anihilarea oricărui gol sau suferință. Continuă cu etapa în care începem o relație cu cineva care ne împărtășește pe deplin dorința de abandon și renunțare la convenții.


Iubirea atinge apogeul în clipele când se dovedește că persoana iubită înțelege, mai limpede decât au fost vreodată capabili ceilalți, ba poate chiar și noi înșine, acele părți din noi care sunt haotice, stânjenitoare și rușinoase.


În anumite cazuri, printre care și cel al lui Rabih, următoarea etapă a romantismului este cea a cererii în căsătorie.


A fi căsătorit poate fi asociat cu prudența, conservatorismul și timiditatea, dar a te căsători e cu totul altceva: o propunere mult mai nesăbuită și, prin urmare, mai îmbietor romantică. Lui Rabih căsătoria i se pare punctul culminant al unui drum îndrăzneț spre intimitatea totală; a cere în căsătorie are aceleași ingrediente pasionale cu a închide ochii și a sări de pe o stâncă, dorindu-ți să te prindă celălalt la timp și având încredere că o va face.


Faza visului „până la adânci bătrâneți” vine cu ceva nou: doi oameni care încep să se contrazică din pricina celor mai neînsemnate motive — ce fel de pahare pentru apă să cumpere, la ce oră să plece de acasă pentru a ajunge la o întâlnire în oraș sau care este temperatura optimă din casă. Fiecare are altă părere la care ține ca la ochii din cap. Nimic nu pare să fie mai important decât „câștigarea bătăliei pentru paharele de la Ikea”.


Ni s-ar părea cu adevărat straniu să organizăm un summit de două zile pentru amenajarea unei băi și de-a dreptul absurd să apelăm la un mediator profesionist care să ne ajute să stabilim momentul optim în care să plecăm de acasă ca să luăm masa în oraș.


În această fază apar tot mai des îmbufnările, cenzurarea fanteziilor sexuale de teama judecăților ce s-ar putea ivi, acuzațiile îndreptate asupra celuilalt și lipsa maleabilității în a învăța unul de la altul.


Acuzațiile pe care le îndreptăm împotriva celor pe care-i iubim nu au niciun fel de logică. N-am spune lucruri atât de nedrepte nimănui altcuiva de pe pământ. Însă reproșurile noastre sunt o formă ciudată de intimitate și de încredere, un simptom al iubirii înseși, și, în felul tipic fiecăruia dintre noi, o manifestare pervertită a implicării.


Faza în care apar copiii este, poate, cea mai lungă și mai dificilă perioadă din viața unui cuplu. Bucuria și miraculosul care apar în această perioadă sunt deseori însoțite de episoade dese de oboseală, enervare, iritare care secătuiesc partenerii și îi îndepărtează unul de celălalt. Capitolele din carte se concentrează mult pe reacțiile părinților la provocările copiilor și ni-i prezintă în alte roluri, mai blânde, mai casnice și uneori prea apropiate de banalul de care mulți fugim.


E nevoie de o înțelepciune supraomenească pentru a evita concluzia consolatoare că ai o viață mai grea decât a celuilalt.


Faza adulterului apare spontan, luând prin surprindere și lăsând în urmă kilograme întregi de vinovăție, dar și multe întrebări menite să răstoarne și să reintegreze ceea ce atât de mulți ani s-a adunat într-o masă stătută de emoții. Ni se prezintă argumente pro, argumente contra și ni se lasă libertatea totală de a alege soluția pe care noi o găsim cea mai bună, fără însă a scăpa din vedere firescul și naturalul uman.


Se întâmplă foarte rar să începi o relație cu cineva din indiferență față de partenerul conjugal. În general, trebuie să ții foarte mult la partener ca să te ostenești să-l trădezi.


Faza de dincolo de romantism este, poate și sigur, în același timp (da, se poate cu paradoxuri de genul, mai ales în iubire) cea mai frumoasă fază, cea în care cad măști și se deschid alte uși, care nu seamănă deloc cu cele anterioare. Rabih și Kirsten ajung, cu ajutorul unui psihoterapeut, să se asculte, să se vadă, să recunoască reacțiile de atac și de apărare care i-au însoțit în ultimii ani și prin asta, să se apropie fără să-și dea seama.


Ajung să aprecieze neobișnuita rețea diplomatică de psihoterapie care le-a înlesnit accesul la un nou tip de discurs, un sanctuar unde pot mărturisi săptămânal că sunt furioși sau triști, sub supravegherea binevoitoare a unui arbitru despre care pot fi siguri ca va ține în el reacția celuilalt suficient de mult ca să asigure un grad necesar de înțelegere și poate chiar de empatie. Mii de ani de pași șovăielnici spre civilizație au dus în cele din urmă la un forum unde doi oameni pot discuta în amănunt despre cât de mult l-a jignit unul din ei pe celălalt vorbind despre pusul mesei, spunând ceva la o petrecere sau aranjând o vacanță, fără ca vreuna din părți să aibă voie să se ridice pur și simplu, să iasă valvârtej sau să arunce vorbe urâte. Într-un fel, conchid Kirsten și Rabih, mersul la psiholog este cea mai mare invenție a epocii.


Cartea asta mi-a recâștigat încrederea în iubire pentru că mi-a spus ceea ce voiam să aud de când eram mică, dar tot ce întâlneam se ferea să-mi spună direct. Prea multe povești care se termină cu binecunoscuta „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Prea multă ipocrizie din partea cuplurilor etern fericite care îndeamnă tinerii să facă pasul. Prea multă dezamăgire dinspre cei care refuză implicarea, din varii motive. Dacă la școală nu ne învață nimeni, ne suntem datori să învățăm singuri, pe pielea noastră. Dar fără a rămâne mult timp în povești cu prinți și prințese, ci făcând pași siguri către conștientizare: iubirea devine, nu ni se dă, iubirea se transformă, nu îngheață într-un certificat sau într-o îmbrățișare perfectă, iubirea se creează continuu în funcție de ce aducem noi spre ea, în ea. Și nu, iubirea nu e datoare să ne facă fericiți. Să-i luăm odată această povară de pe umeri.


Rabih face asta la final. Și în sfârșit se simte gata de căsătorie.


Rabih se simte gata de căsătorie fiindcă și-a pierdut speranța ca va fi înțeles vreodată pe deplin.


Rabih se simte gata de căsătorie fiindcă își dă seama că e nebun.


Rabih se simte gata de căsătorie fiindcă a înțeles că nu Kirsten e persoana dificilă.


Rabih se simte gata de căsătorie fiindcă e pregătit să iubească în loc să fie iubit.


Rabih se simte gata de căsătorie fiindcă înțelege că sexul și iubirea vor avea întotdeauna probleme de coabitare.


Rabih se simte gata de căsătorie fiindcă (în zilele bune) îi place să învețe lucruri și le primește cu calm.


Rabih și Kirsten sunt gata să se căsătorească fiindcă își dau seama, în forul lor lăuntric, că nu sunt compatibili.


Rabih e gata de căsătorie fiindcă s-a săturat de majoritatea poveștilor de iubire; și fiindcă versiunile iubirii prezentate în filme și în romane se potrivesc atât de rar cu ceea ce știm acum din experiența trăită.