Come Out With Me! Primul meu Marş Pride la Bucureşti


fotografie de Alina Şerban


Am 22 de ani și sunt autor publicat, sunt rocăr şi hipiot at the same time, iubesc concertele, mă îndrăgostesc foarte uşor, citesc, sunt alergică la pisici, scriu, petrec, am două pisici şi un câine, cânt (cu toate că sunt afonă) şi sunt queer as f**k!” Mi-am făcut coming out-ul în faţa mamei mele în 1 decembrie 2020 şi de atunci duc o viaţă mult mai deschisă. Faptul că ea m-a acceptat aşa cum sunt şi nu a încercat să mă schimbe sau să-mi spună că existenţa mea este una greşită m-a ajutat în a mă descoperi. Ba mai mult, mi-a oferit mai multe oportunităţi de a fi cine sunt în locuri publice, precum evenimente Pride televizate. Da, am fost la evenimente Pride şi înainte să-i spun mamei mele că sunt queer, dar o făceam cu frică. Gândurile că vai, dacă mă sună, vai, dacă îmi dă cineva tag în poze sau mă vede pe acolo şi îi spune – gândurile astea nu m-au lăsat să mă bucur niciodată la maxim de evenimentele Pride, cu toate că eram fericită să fiu în spaţii safe. Lumea mentală şi lumea fizică în care trăim nu se pupă mereu, din păcate.


Dar anul acesta am fost la primul meu Marş Pride, fără frică, însă plină de emoţii şi bucurie. Un Marş Pride nu se compară cu un Pride Party sau evenimente ţinute în spaţii închise. Reprezintă, în primul rând, curajul de a te arăta. Bineînţeles că asta nu şterge frica, dar surprinde faptul că aceasta poate fi combătută cu ajutorul unei comunităţi deschise, cu fericire, cu mândrie şi extaz. Asta este exact ce am văzut la Marşul Pride: o comunitate mândră care îşi apără oamenii şi conferă siguranţă. Şi fericire. Foarte multă fericire pe metru pătrat. Cuantificarea fericirii se face, după mine, ţinând cont de limbajul nonverbal, verbal şi paraverbal. Şi damn, câtă fericire a fost acolo! Un ocean întreg.


Mă bucur enorm că pot spune „Am fost la Marşul Bucharest Pride anul ăsta şi mi-a plăcut!”, deoarece lupta Asociaţiei Accept (şi nu numai) pentru aprobarea Marşului a fost una lungă şi epuizantă. ONG-urile s-au luptat cu Guvernul încă de la începutul verii pentru Bucharest Pride, Guvernul fiind instabil (frumos spus), luând măsuri anti-Pride: l-au anulat, l-au aprobat, dar cu o altă rută (una nepietonală, care punea în pericol viaţa participanţilor), l-au anulat din nou, însă lovitura de graţie a venit în 6 august, când Guvernul a aprobat Marşul legionar Noua Dreaptă şi a anulat Marşul Bucharest Pride. ONG-urile au luat din nou legătura cu Primăria Municipiului Bucureşti şi, într-un sfârşit, ruta iniţială (Calea Victoriei) şi Marşul Bucharest Pride au fost aprobate. Astfel, pe data de 14 august 2021, în jurul orei 18:00, am fost aproximativ 10.000 de oameni la evenimentul unde am cântat şi am dansat, cu măşti purtate peste gură şi nas şi inimile în formă şi culori de curcubeu. Ţin să felicit munca ONG-urilor şi fericirea pe care ne-au adus-o. Sper ca în viitor lupta să fie devină mai uşoară şi iubirea să nu mai coste atât de mult.


Vladimir Dragomir, fotografiat de Denisa


Tocurile lui Vladimir Dragomir sunt o metaforă perfectă pentru situaţia din ultimii doi ani: când l-am întrebat dacă sunt comozi pantofii, mi-a răspuns „Evident că nu. Dar merită.” Acest eveniment poate că a părut irelevant şi inutil pentru cei care nu înţeleg că a fi om înseamnă a fi împăcat cu sine, dar pentru cei din comunitatea LGBTQAI+ (şi nu numai) a însemnat speranţă. Marşul Pride a dat speranţa că lumea nu s-a sfârşit, că încă există motive pentru a trăi şi că, da, într-adevăr, viaţa este un privilegiu. Cred că până la urmă de aceea se şi numeşte Pride, pentru că suntem mândri de cine suntem, mândri că iubim şi mândri că putem fi fericiţi. Nimeni nu ar trebui să se simtă străin în propriul corp.


Am început să ne adunăm începând cu ora 17:00 pe Calea Victoriei, Marşul având să se sfârşească la Universitate. Voluntarii ofereau apă, voie bună şi steaguri Pride (standard, din 6 culori), Transgender, Modern Pride şi Bisexual. Pentru mine, singurul moment neplăcut a fost când telefoanele noastre au început să sune cu ROALERT, care spunea că este un incendiu de mari proporţii aproape de noi. Nu, n-am văzut nici fum, nici foc. Dar telefoanele au dat alarma şi spaima s-a simţit, uşor, în aer, până când traficul a fost oprit de tot, iar organizatorii Marşului Bucharest Pride au dat drumul la muzică. Voluntarii au dat drumul steagurilor lungi care urmau să fie purtate de către participanţi, iar lumea a început să cânte şi să danseze. Ca şi mine, de altfel. Cât timp am aşteptat să pornim spre Universitate, am apucat să mă şi plimb printre participanţi şi am întâlnit oameni extraordinar de fericiţi şi liberi, oameni pe care îi ador şi sper să-i revăd.


La ora 18:00 am pornit încet spre Universitate, ţipând de fericire şi fluturând steguleţele, un fel de Veni, Vidi, Vici al bucuriei. Am văzut oameni pe trotuare care ne filmau sau ne pozau, oameni care plângeau privindu-ne, pe chipul cărora se citeau mândria şi admiraţia, copii care ne făceau cu mâna şi tineri ce răzuiau de pe stâlpi abţibildurile familiei tradiţionale. Unii trecători ni s-au alăturat, chiar dacă doar pentru o mică bucată din drum, şi au sărbătorit cu noi fericirea şi iubirea fără margini. Uitându-mă în jur și încercând să prind cât mai mulţi oameni în poze, m-am întrebat: „Cum ar putea cineva urî dragostea şi frumuseţea de a fi tu însuţi? Cum ar putea cineva urî ASTA?” M-a întristat atunci şi mă întristează şi acum aceste două întrebări, dar prefer să nu aflu. Prefer să scriu cuvintele iubire şi fericire până îmi cad tastele şi să nu aflu niciodată cum este să urăşti un om pentru simplul fapt că există. Dacă ar fi să pot urî ceva, ar fi ura însăşi. Dar ura şi dragostea sunt sentimente contrarii, care se formează în timp. Şi până la urmă suntem liberi să alegem.


Antonella, fotografiată de Denisa


„All we need is love!”, banner GreenPeace fotografiat de Denisa


Camp Pride, fotografiaţi de Denisa


La finalul Marşului Pride ne-am adunat la Universitate, unde s-au ţinut discursuri şi s-a petrecut până spre seară. Una peste alta, experienţa mea a fost una pozitivă, pe care aş putea să o compar cu un ghem imens format din mai multe tipuri de aţă, dar toată colorată. Şi da, sunt mândră de faptul că sunt queer. Că mă accept şi sunt fericită cu mine însămi. Drumul spre sine poate fi uneori lung şi alambicat, dar cred că efortul merită. Dacă am învăţat ceva la primul meu Marş Pride e că nu trebuie să te laşi bătut, mai ales atunci când lupţi pentru tine. Poate că e doar un gând pervers al unui scriitor, dar cred că toţi merităm să fim fericiţi.


fotografie de Alina Şerban


Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan, nr. 1, ediția de toamnă 2021.