„Delta lui Venus”



Fiind fan Henry Miller, ştiam, fireşte, de Anaïs Nin şi de povestea lor de iubire scandaloasă & interzisă, dar – cu toată reclama aia agresivă – ceva m-a ţinut departe de cărţile lui Anaïs Nin. Noroc c-am prins cartea ei de proză scurtă – îmi place mult proza scurtă în general, dar mai ales cărţile de proză scurtă ale romancierilor. Delta lui Venus. Povestiri erotice e de o perversitate extremă – şi asta fără a folosi cuvinte „din alea”, ceea ce mi se pare o golăneală totală. În toată cartea asta de 279 de pagini apare doar un cuvînt din lexicul băieţilor de cartier, care începe cu „p” şi se termină cu „ă”, abia în ultima proză, cu opt pagini înainte de finalul cărţii – dar şi ăla rostit de un soldat, în timpul războiului. Totuşi, Anaïs Nin nu e Lev Tolstoi, la care, pe sute de pagini de război, toţi soldaţii lui Tolstoi vorbesc exact ca-n saloanele aristocrate sau ca la o conferinţă ştiinţifică de la Academia de Ştiinţe şi nici măcar unul dintre ei nu scapă niciodată nici măcar o înjurătură, nici măcar un „blea”.

Anaïs Nin adună cartea asta din 15 povestiri pornotice tot datorită lui Henry Miller, căci lui i se propusese să scrie proze erotice pentru un colecţionar bătrîn, care a rămas secret, dar măcar le plătea cu 100 de dolari bucata. Doar că Henry Miller respingea total ideea de a scrie la comandă, a refuzat să scrie inclusiv scenarii pentru Hollywood, pe motiv de „integritate”, dar de bani aveau nevoie, fireşte („A protestat, pentru că dispoziţia lui numai rabelaisiană nu era, pentru că scrisul la comandă era o ocupaţie de care se simţea castrat, pentru că a scrie conştient că îl pîndeşte un voyeur pe gaura cheii însemna să piardă întreaga spontaneitate şi plăcere a aventurilor lui nebuneşti”). Dacă ar fi scris Henry Miller o carte de proză scurtă erotică, ar fi fost plină de cuvinte din alea care încep cu „p” şi „f”, îţi dai seama. Dar în cartea lui Anaïs Nin avem toate perversiunile sexuale posibile, descrise frumos, prin expresii „regulamentare”, descrieri exacte şi amănunţite, cinematografice. E adevărat c-o ajută şi personajele, de la aventurieri, pictori, scriitori, artişti, sculptori, profi la internatul catolic, înotători, dactilografe, modele, narcomani, criminali în serie, prostituate, nimfomane, hermafrodiţi, fetişişti, homosexuali, necrofili, escroci pînă la doamna Kazimir, o vrăjitoare româncă, deţinătoarea Căsuţei, o cabană din Elveţia… Scriitoarea îşi începe textele foarte simplu, abrupt, după care curge povestea. De exemplu, „Lilith” începe aşa: „Lilith era frigidă, iar soţul ei bănuia ceva, chiar dacă ea simula contrariul. Această situaţie a dus la următorul incident”. Iar de aici poţi face un curs de scriere creativă. E suficient să citeşti o singură proză, să zicem chiar prima, „Aventurierul maghiar”, ca să-ţi dai seama de stil şi să te îngrozeşti de lumea din carte, năravurile, obiceiurile şi nenumăratele păcate ale personajelor. Dar dacă citeşti o proză – oricît de scurtă – din Delta lui Venus, le vei citi şi pe celelalte (mai ales că-s şi foarte bine scrise & traduse)! C-aşa-i omul – curios din fire, dornic să intre în intimitatea celorlalţi, altfel nu s-ar publica (dacă nu s-ar cumpăra şi citi) jurnalele…


Anaïs Nin, Delta lui Venus. Povestiri erotice, Humanitas Fiction, 2021 (trad.: Alina Purcaru).