Dume despre Dune: 7 oameni scriu despre filmul lui Villeneuve



It's Star Wars for adults. (Denis Villeneuve)


Primo, secondo & terzo/1, 2, 3.

Nu trebuie văzut în 3D, nu 3D, nu 3D, pentru că nu e 3D. Dar numai așa rulează la cinema în România. It sucks. Exact așa a fost și Blade Runner 2049, anteriorul film al lui Denis Villeneuve, în săli în România numai 3D, horror, film făcut ca și Dune, în format normal (2D), apoi pus în post-producție în conversie stereografică, chiar și la IMAX la noi numai în 3D. Ceea ce înseamnă că se vede mult mai întunecat și deloc cu vreo perspectivă reală tridimensională (ca și cum 3D-ul are ceva real).


Quatro/4 (as in Suzi Quatro)

În plus, Dune a avut premiera day to date pe HBO MAX, adică de acolo pe torenți la distanță de un click, deci piratare safe & sound. Probabil sute de mii de oameni — nu cred că exagerez — (sau zeci de mii?) care s-ar fi dus la cinema să plătească bilet, chiar și în frica pandemiei, au văzut filmul gratis acasă. Confortabil, 2D etc.


Cinque/5

În ++plus, Dune e doar partea 1, un caz unic de producție anunțat astfel: că se face partea întâi și că nu se știa dacă se face partea a doua, haide! Că nu or fi semnat contractele de exclusivitate și faci doiul (și treiul și patru) cu costuri crescute maxime, dar nu e Warner Bros. decât ca distribuție, iar compania producătoare, Legendary, a băgat 80% din buget și nu ar fi putut finanța un proiect muuult mai costisitor. Posibil. La data acestor rânduri, Dune 2 e greenlit/adică aprobat, și chiar apare în pre-producție o serie Dune: Sisterhood, despre surorile Bene Gesserit.


Sei/6

O fi Dune sacrosanct pentru unii, dar parcă mi-a plăcut mai mult & mai mult decât cărțile filmul lui Dino de Laurentiis, ca să nu zic David Lynch, care s-a dezis de el (ieșit în anno domine 1984). Când ești adolescent în RSR și vezi la video un film epic de 2 ore+ numit Dune, e peste wow! Reperele recente erau Return of the Jedi și E.T., pe lângă o anomalie care nu avea finalul de până la Final Cut (1992) cu androizi care voiau mai multă durată de viață (anume Blade Runner, duh). Acel Dune a rămas pe retină, în suflet și în gând (și în ureche, tema Profeției de Brian Eno). Cărțile le-am citit pe la 23 de ani, când au apărut la editura Nemira, traduse de Ion Doru Brana, cu limbajul și dicționarul inventat de el din care au intrat și în argoul nostru — cristai, distrai, muadib, distrai, gom jabbar, distrai — ceea ce tu n-ai :)



Sette/7

Aqua, aqua fresh. Problema majoră de percepție legată de planeta Arrakis, seacă as sec can be(i), e cu apa. Ea e rezolvată cu brio în Mad Max: Fury Road, cu aqua cola, văzut de mine ca inspirație din Alejandro Jodorowski, care ar fi făcut poate nu Dune-ul lui Herbert, dar în mod clar THE Dune. Adică un film mitic, pe care l-aș fi văzut ca pe Graal și care îmi pare rău că nu s-a făcut. Indiferent de rezultat, ar fi fost una din cele mai fascinante experiențe cinematografice ever.


Otto (8, și Otto e mezzo)

Întrebări: unde e împăratul — care la Jodorowski ar fi fost jucat de Salvador Dali —, unde sunt navigatorii ghildei, unde e (again) senzația de căldură și de sete și ce e cu muzica scoțiană în parada Arakkis, cu acele cimpoaie? Cim-poaie??? Cam singura gherlă a unui soundtrack ambițios.


Nove/9

Hans Zimmer, declarat fan, a renunțat să facă Tenet ca să lucreze la Dune (cu tot cu stunt-ul versiunii lui la Eclipse — Pink Floyd, pe care a scos-o la trailerul de la Dune, mă bucur că nu și în film, era un omagiu PF care ar fi trebuit să facă muzica la filmul avortat al lui Jodorowski). Muzica lui Zimmer are chanturi, sunete guturale, strigăte stridente, e un sound design care umple spațiile filmului și deșertul narațiunii cu referințe, zic eu, Peter Gabriel și inovațiile sale în world music de la The Last Temptation of Christ (1988), plus Tangerine Dream (piesa ”Grains of Sand” e în colaborare cu fostul lider TD Klaus Schulze).



Și pe genericul final se derulează o altă colaborare cu guru-ul muzicii electronice, piesa ”Herbert”, care nu apare pe albumul soundtrack Dune, dar care sună exact ca Frank Herbert, compusă și publicată de Klaus Schulze în 1978, pe albumul ”X”. Probabil de aceea a fost și omisă.



Schulze, un alt mare fan, a scos în 1979 un album conceptual despre Dune, intitulat chiar ”Dune”!



Dieci/10

Toate acestea le-am discutat cu mulți prieteni în vâltoarea buzz-ului adaptării lui Villeneuve (care trebuia să iasă inițial la final de 2020), și având în vedere că doi dintre ei mi-au scris amănunțit pe mail cum li s-a părut, am zis: hai să fac un grupaj de „Dume despre dune”, cu opinii diferite — the more they differ, the more they are the same. Doi dintre ei nu au citit cărțile, dar unul și le-a luat deja și vrea să aprofundeze universul Dune. Mărturisesc că nu mă declar deloc fan al filmului din 2021, mi s-a luat din cap și suflet. De la moda cărților au trecut aproape 30 de ani și duc cumva nostalgia filmului lui Lynch pentru muzica lui Toto, design, Harkonneni reptilieni, Sting (da, Sting!) și Paul Smith (chirurgul din Salamandra), designul lui Rambaldi (dacă l-o fi făcut el), toată babilonia aceea excesivă dintr-o vreme când SF-ul era rarisim și rarefiat.


Dar invitații mei și-au făcut treaba mai bine ca mine, așa că aveți ocazia să citiți variat și varietal. Spicy as the spice flows differently for each & every one!


Undici/11

And.... May the Dune be with you!



Dan Stăiculescu, scenarist & copywriter


Chiar când credeai că începe, el se termină. Cam asta-i povestea cu noul DUNE. Romanul lui Herbert pare aproape imposibil de transpus cinematografic, iar Villeneuve încearcă să împace capra și varza, adică un melanj bun și pentru cine a citit cartea, dar și pentru cei care nu au deschis-o și care, probabil, au căutat recenzii pe net sau un rezumat. Arată bine, da. Dar are un ritm lent, o poveste absconsă, pentru cine nu știe care-i treaba cu Sardaukarii și cu ordinul Bene Gesserit, cu puterile mirodeniei, cu istoria Fremenilor de pe Arrakis.


Dune este mult mai mult decât povestea unui tânăr care se trezește aruncat în misiunea vieții lui, împins de credința mamei și de aluzia unui har care-l poate desemna ca „Cel Ales”. Villeneuve încearcă să comprime toate elementele importante ale romanului și construiește un flux narativ sacadat, condimentat cu indicii irelevante sau confuzante pentru necunoscătorii sursei. Secvențe scurte care ar fi trebuit să fie mai lungi, respirabile ca informație și tensiune, secvențe lungi lăsate așa poate doar de dragul scenografiei și al efectelor. Personaje construite relativ schematic, cu acțiuni și interacțiuni lipsite de dramatism.


Trecând peste tehnologie, scenografie, costume etc., povestea e deficitară. Narativ, ca ritm și consistență. Abundența expresiei tehnologice nu poate să te fure astfel încât să uiți de reacțiile primordiale pe care le are un spectator: cu cine mă identific? Care-i miza? Pentru ce „ne luptăm” aici?


Adaptarea lui Villeneuve ne arată mult, dar ne povestește puțin.



Ioachim Ciobanu, actor & regizor


Am citit Dune când aveam vreo 15 ani. Mi-a plăcut cartea, m-a bucurat ca orice SF bun, dar spre deosebire de regizorul Denis Villeneuve nu am dezvoltat o fascinație / obsesie pentru acest text și nu am continuat după primele trei cărți din serie. M-a impresionat și filmul lui Lynch din ’84, cu toate neajunsurile, bizareria și ilaritatea inerentă. Serialul din 2000 recunosc că mi-a scăpat. Am jucat și pe PC vreo două jocuri nememorabile. Ce mai, nu sunt un fan înrăit.


Filmul lansat în octombrie lovește unde trebuie sau, cum se spune în engleză, ticks all the boxes. Povestea e foarte bună, bazându-se considerabil pe materialul sursă, actorii sunt excelenți în rolurile lor, iar lumea ficțională creată de Villeneuve este cu adevărat formidabilă, atât estetic, cât și tehnic.


Până aici bine. Mă așteptam la mai rău. Ce e în neregulă cu Dune? Filmul nu are nici o mare surpriză. Dacă ai citit cartea, cam știi tot ce urmează să vezi. Nu ai niciun moment în care să faci ochii mari și să zici… nimic, pentru că filmul ți-a luat piuitul.


Într-un interviu, Joe Walker, editorul filmului, spune că datorită pandemiei au scăpat la acest film de presiunea clasică a deadline-ului și au avut timpul necesar să îl construiască cu mai multă grijă. E drept, vorbim de un film bun, chiar impresionant. Când îl privesc însă, simt că fiecare urmă de praf, fiecare zuluf răzleț și fiecare dună de nisip dintr-o lume complicată, crudă, nemiloasă, sunt așezate cu grijă și dragoste de un artist, cu mouse-ul. Și asta îi ia din putere.



Cristian Lăzărescu, regizor & fizician


E cam aiurea să judeci povești neterminate. Fiindcă Dune, acum, exact asta este: o jumătate de film, fără final și cu multe lucruri lăsate în așteptare sau cu un pay off nebulos.


Îngrijorător rămâne că-n 155 min. intriga politică — un aspect fundamental nu doar pentru claritatea poveștii, ci și pentru creionarea universului Dune — e atinsă doar când și când, în rest lipsind cu desăvârșire (de pildă, nu-i clar deloc de ce-ar recurge Împăratul — care strălucește prin absență — la un atât de complicat subterfugiu pentru a distruge casa Atreides, și-n definitiv ce sunt Mentații?). Însă cu adevărat tristă e vraiștea din ce ține de science fiction. Pe Arrakis, deșertul și căldura ucigătoare (de care se tot vorbește, dar pe care n-o vedem/simțim practic niciodată) au făcut din apă bunul cel mai de preț al locuitorilor de acolo: să plângi pentru cineva e prețuirea supremă, fiindcă înseamnă să-i oferi apă din trupul tău. Exact asta e esența SF-ului, crearea de lumi pentru idei: un clișeu dintre cele mai obosite e revalorizat și investit cu o semnificație nouă. Or, în lipsa unui context în care a scuipa denotă respect pentru interlocutor, un astfel de gest devine doar grobian, un soi de moment wtf?!?


Luat pe compartimente, Dune oferă momente de cinema superbe (prologul, sosirea pe Arrakis, folosirea Vocii, cuva în care se tratează Baronul, imersat într-un lichid negru ce pare a se regăsi în ochii goi ai servitorilor săi), punctate de imagini pe măsură (ornitopterele, valul provocat de apropierea viermelui care transformă deșertul în nisipuri mișcătoare, Leto paralizat și gol la masa la care se ospătează Baronul, care apoi se ridică într-o neverosimilă înălțare ce pare a nu se mai sfârși).


Imaginea și coloana sonoră sunt la superlativ, actorii sunt ce trebuie și chiar mai mult decât atât (în special Paul, o revelație absolută). Apar semne de întrebare cu privire la costume, destul de sărăcăcioase și neinspirate ca design (casa Atreides pare a folosi garderoba imperială din Star Wars), la scenele de acțiune deseori ridicole, la unele „inovații” (cimpoierul Atreides, păianjenul cu mâini al Harkonenilor, între altele), chiar și la distribuție (Lady Jessica, lipsită de prestanța unei Bene Gesserit, Duncan Idaho si Gurney Haleck, pierduți în intrigă) și chiar la logica internă a scenariului (de ce-ar avea fremenii stillsuits întunecate, care ies în evidență în deșert, în loc să fie de culoarea nisipului, pentru camuflaj, cum ar fi logic în condițiile unui război de gherilă?).


Per total, Villeneuve propune o viziune grandioasă și captivantă, cu mult peste celelalte două ecranizări, dar căreia, cel puțin deocamdată, îi lipsește un fir director — sau, altfel spus, un punct de vedere unficator. Chiar și așa, în ceea ce pare a fi bifarea temeinică și sârguincioasă a imageriei în detrimentul temelor și ideilor din Dune, aspectele pozitive sunt cu mult peste cele negative. Deci totul va depinde de al doilea film. Până atunci, doi ani reali vor trece peste actori, exact ca în romanul lui Frank Herbert — să sperăm ca va fi de bun augur.



Bogdan Movileanu, arhivist ANF (Arhiva Națională de Film)


Ca de obicei, Villeneuve face treabă bună și găsește metode ingenioase să prezinte o călătorie vizuală memorabilă. E un plot care, deși curge mai greu, la final se leagă și are sens ce părea haotic până atunci. Rămâne de văzut dacă după ce vor ieși toate seriile (bănuiesc că vor fi mai mult de două), dacă apariția foarte subtilă a viermilor de nisip va fi fost prea puțin sau nu (e inevitabil să vrei să vezi viermii într-un Dune, nu?).


Marea calitate a filmului mi se pare, pe lângă designul foarte convingător al navelor-libelule, universul pe care parcă l-am văzut cândva într-un vis al pe care ni-l oferă filmul (de menționat că nu am citit cărțile). O fi ceva arhetipal, o fi estetică foarte bine făcută, o fi machiajul sau lumina, or fi toate astea împreună, însă sentimentul a fost că e un SF al unei lumi mai aproape de realitatea noastră decât un exercițiu de imaginație în sensul în care funcționează SF-urile de obicei. Să ne bucurăm deci de acest film-tablou, care vine de la un Villeneuve mai matur și mai răbdător cu povestea, însă să nu uităm și de celelalte proiecte ale lui, care merită toată atenția, și aș pune aici pe listă neapărat Arrival, nu neapărat pentru plot, ci pentru felul în care arată creaturile, care te încântă și te și sperie după ce îl vezi pe un ecran mare, și bineînțeles Enemy, care te bântuie inevitabil după ce l-ai văzut.



Sega (Namaste), scriitor


M-a rugat prietenul Alin să scriu despre Dune. Pe mine, unul dintre probabil puținii care nu au citit romanele lui Frank Herbert. Prin urmare, nu o să trasez perpendiculare și paralele între film și cărți, cum face lumea bună: eu sunt ăla care „n-a citit cartea, dar a văzut filmul”. Și mărturisesc că am așteptat filmul mai ales pentru efectele speciale, realizate de un alt prieten, Paul Arion de la Double Negative, cu echipele lui din Montreal, Vancouver și Mumbai. Din punctul ăsta de vedere, filmul mi-a întrecut așteptările.


Povestea în sine mi s-a părut secundară și pot spune că nici nu m-a impresionat prea tare. Am același sentiment față de personaje — nu m-a sedus cu adevărat nici unul, deși, în mod surprinzător, m-a captivat personajul lui Dave Bautista, care îmi aduce aminte de înfiorătorul Zorg din Stăpânul Inelelor. Monosilabicul, inexpresivul Bautista face probabil rolul vieții lui în Glossu Rabban Harkonnen. Ce m-a fermecat însă cu adevărat a fost atmosfera unei lumi aparte, stranii, construită din lumini și umbre (de Villeneuve) și din sunete (de Hans Zimmer). Pentru mine, Dune 1 este un imens poem cinematografic și sunt suficiente semne care anunță un 2 și un 3 despre care simt că vor întrece primul episod. Până atunci, mi-am propus să citesc romanele lui Frank Herbert, pe care le-am cumpărat imediat ce am ieșit din sala de cinema; vreau să intru și eu în lumea bună!



Ionuț ”Yokko” Constantin, muzician


Am citit toate cele șase volume Dune (adică originalele lui Frank, nu maculatura fiului) de vreo opt ori. Ca să știți pe ce picior dansez. Prima dată am dat de Dune în biblioteca alor mei pe la 13-14 ani. M-a prins atât de tare, încât îmi aduc aminte că mă uitam la un film cu bum-bum și pac-pac și, când unul din personaje a fost omorât, primul meu gând a fost „câtă apă se pierde”! Pentru că unul din cele mai puternice sentimente pe care ți le inspiră romanul e cel al lipsei acute de apă. Când spun lipsă acută, mă refer la stors prosopul pe care și-au șters alții mâinile, pentru a împărți câteva picături de apă mulțimii.

Parte din însăși religia fremenă are la bază lipsa apei. Liet Kynes, planetologul imperial, un fel de David Attenborough arrakian, datorită viziunii și ideilor sale asupra viitorului Arrakis-ului, un viitor în care apa există din abundență pe suprafața planetei, e văzut ca un soi de semizeu de către fremeni. Dar, pentru că Dune e un roman plin de femei capricioase, e ucis de însăși planeta pe care încearcă din răsputeri să o schimbe.


Asta e cea mai mare problemă pe care o am cu Dune-ul lui Dennis Villeneuve. În afară de câteva momente în care ni se spune explicit, ca să nu fie nevoit să repete, că apa nu e chiar așa comună pe Arrakis. În principiu e scena în care un nene udă palmierii cu polonicul și descrierea pe care Liet o face distraielor. Nu spun că ar fi trebuit să se vorbească despre asta non-stop, dar filmul nu-mi dă senzația aia de gură constant uscată. Asta în condițiile în care fremenii își storc morții de ultima picătură de lichid, pe care îl filtrează prin niște mecanisme speciale, și apa rezultată din procesul ăsta e adunată cu foarte mare grijă. Înțeleg că la unele elemente a trebuit să se renunțe, ca să nu trebuiască să stăm șase ore la cinema, dar dacă nu vrei să faci un SF ge