Femei care se mărită pentru că e singura șansă de a supraviețui: „Femei și sare”, Gabriela Garcia


Am primit cartea aceasta de la o bună prietenă și m-a intrigat titlul, așa că în noaptea dintre ani m-am apucat să o citesc. Nu știam absolut nimic despre ea; ca să fiu sinceră, nici nu auzisem de titlul acesta, dar nici nu am căutat informații. M-am lăsat dusă de val și bine am făcut. Femei și sare, de Gabriela Garcia, este un roman despre destinele unor femei și se simte de parcă fiecare cuvânt a fost scris cu sânge în loc de cerneală și acest lucru nu te poate lăsa indiferent.


Poate părea ușor amețitor faptul că fiecare capitol trece de la povestea unei femei la alta, de la prezent la trecut, însă cu răbdare și atenție veți găsi și motivul pentru care Gabriela Garcia apelează la acest truc pentru a-și spune poveștile. Femei și sare nu este doar un roman despre viața grea a unor femei, ci este o lecție de viață pe care poate ar trebui să o auzim mai des, să o povestim și celor care nu vor să audă.

„Totul este o loterie, Ana, totul este la voia întâmplării. O monedă aruncată în aer și iată-ne, ne naștem.”


Romanul urmărește destinul unor femei cu origini cubaneze, femei care nu se lasă înghițite de mizeria prezentului, care muncesc îngrozitor de mult pentru a pune ceva pe masă, care luptă pentru o zi de mâine mai bună, chiar dacă acest lucru presupune să fugă din țara lor, să își înghită lacrimile și frica. Femei care se mărită doar pentru că e singura lor șansă de a supraviețui, femei care abia sunt lăsate să muncească, violență fizică și psihică, căsnicii eșuate chiar de dinainte de a fi început. Sună cumva familiar, nu?

„După lovituri, urmau șuturile uneori. Cu cizmele pline de noroi uscat. Sângele curgea din nasul care nu se vindecase niciodată în întregime, din buze și dinți rupți. Ar fi trebuit să se teamă de moarte, dar nu era așa.”

Am putea crede că destinele acestor femei sunt atât de diferite, însă în fond sunt legate de suferința care le macină, de senzația aceea greoaie că nu aparțin nicăieri și nimănui. Vieți sacrificate pentru ce? A schimbat cu ceva viața altor femei suferința și lupta lor?


María Isabel este prima femeie căreia îi este permis să lucreze într-o fabrică de trabucuri, însă este plătită mult mai mizerabil decât colegii ei, bărbați. Aceasta se încăpățânează să reziste, îndrăznește să spere că poate există o șansă la o altfel de viață, însă după ce mama ei moare, foametea, sărăcia și pericolul de a fi femeie singură o obligă să accepte cererea în căsătorie a lui Antonio.

„Ea a spus da, deși răspunsul era de fapt poate; jurămintele maritale încetaseră de mult să mai însemne o evadare. A spus da pentru că nu mai avea nimic și un bărbat învățat părea să fie singura speranță pe care o putea imagina. Și simțise că și el căuta, prin căsătorie, un fel de armistițiu. Antonio găsise în María Isabel o cale de scăpare fără dorința de alte țărmuri, găsise un motiv să se prefacă mai curajos în fiecare zi. Ea știa toate astea și, în ciuda greutății pe care și-o urca pe umeri, a acceptat rolul de eliberator al unui om însăpăimîntat. Maria Isabel credea că au existat mereu femei care și-au țesut viitorul din resturi, femei care au fost mereu personaje și niciodată autori.”

Dolores, strănepoata Maríei Isabel are o viață și mai mizerabilă. Doare îngrozitor fiecare pagină dedicată poveștii ei. Simți fiecare lovitură pe care o primește de la soțul ei și îi înțelegi neputința și furia. O căsnicie care i-a oferit două fete și multă mizerie sufletească. O căsnicie în care femeia își dorește din tot sufletul ca soțul ei să moară în luptele rebele de a da jos regimul, dorință care nu i se îndeplinește niciodată și astfel, trebuie să devină Dumnezeul propriei ei vieți.


Carmen, stră-strănepoata Maríei Isabel, o femeie care reușește să fugă din țara ei, din sărăcia și durerea care i-au guvernat copilăria. Pășește pe tărâm american, crezând că brusc viața ei va deveni mai bună. Devine, dar doar din din punct de vedere material, căci sufletește se simte mai pierdută ca niciodată. Are o fată, Jeanette, a cărei cădere în brațele drogurilor reprezintă cumva căderea tuturor acestor femei în fața destinului lor.


Jeanette suferă enorm din cauza răcelii mamei sale, se simte abandonată și prăpastia aceasta dintre ea și familia ei din Cuba, peste care nu reușește să construiască un pod nici măcar atunci când merge să o cunoască pe bunica sa, apasă greu asupra ei. Lipsa iubirii mamei și afecțiunea perversă a tatălui său o debusolează complet și nu mai reușește să își găsească un drum pe care să meargă pentru a ieși din mocirla aceasta unde a fost aruncată fără voia ei.


În paralel cu această sagă a unei familii parcă blestemate, ne sunt ilustrate și destinele Gloriei și al fiicei sale Ana, care reușesc să fugă în S.U.A de sărăcia și violența din El Salvador, fugă care devine un laitmotiv al vieții lor deoarece ajung să fie expulzate, târâte prin tot felul de centre, expulzate din nou, dar în Mexic, unde trebuie să înceapă o viață nouă, ca mai apoi să ajungă iarăși în America. O călătorie disperată pentru o bucată de pâine și o zi de mâine mai bună, în care speranța să nu fie doar un cuvânt din dicționar.

„Dragă Ana, îmi pare rău. Am încercat să te salvez. Dragă Ana, îmi pare rău. Am crezut că îți ofer o șansă. Dragă Ana, nu știu dacă cumva nu ți-am făcut viața și mai grea. Nu scriu nimic din toate astea.”

Poveștile acestor femei nu reprezin