Golanul lui Iliescu



Un personaj devenit hârtie de turnesol pentru profunzimile societății românești postdecembriste: Golanul. Alimentat de haos social și creator de opoziție constantă, circulă prin istoria recentă a ultimilor 30 de ani în general pe nesimțite, dar cu anumite momente în care ajunge la o incandescență radiantă. Iar ceea ce se relevă atunci nu sunt doar microfisurile unui întreg context social și politic. Dar mai ales cum sunt acestea exploatate.


Copilăria.

1990. „Golaniada”


Se născuse iar în Piața Universității pe 22 aprilie 1990. Mult prea timpuriu pentru o țară care deja se declara democratică. Speranțele de libertate bântuiau obosite societatea românească după o revoluție haotică și violentă, încheiată apoteotic cu executarea cuplului ceaușist cu câteva luni înainte. Începuse iar să organizeze proteste pașnice și să enerveze puterea care abia se instala în fruntea guvernului. O conștiință colectivă diversă, dar solidară, construită pe aceleași principii de libertate ca în decembrie 1989. Nu avea încă un nume, dar știa deja că nu vrea iar dictatură în România și învățase să vorbească rapid în lozinci: „Ceaușescu, nu fi trist, Iliescu-i comunist” sau „Iliescu, nu uita, tineretul nu te vrea”. Avea să-i vină botezul public în ședința *CPUN din 24 aprilie 1990.


În momentul în care președintele interimar Ion Iliescu, ajuns peste noapte cel mai puternic om din România, i-a numit „golani” pe protestatarii din Piața Universității, termenul în sine a fost scuturat de toate conotațiile negative și a devenit sinonim cu lupta pentru democrație. Precum insecta prinsă în chihlimbar, instantaneu a ajuns să încapsuleze spiritul mulțimii nemulțumite de o revoluție plătită cu sânge în decembrie 1989 și confiscată rapid de politicieni de aceeași sorginte comunistă. Oamenii își asumă cu mândrie titulatura anti-sistem, „golanul” devine brand de laudă pe care și-l pun în piept. Ajunge să reprezinte un spectru social larg, tineri și bătrâni, muncitorimea dând mâna cu intelectualitatea. Un Eugène Ionesco la Paris se autodeclară „golan academician” și mai multe universități din lume, precum Harvard, Cambridge, Sorbona se declară „Universități de golani” în solidaritate cu studenții din piață.


Golaniada, o emulație socială ce avea să fie cântată, scandată și pusă pe afișe. Sistemul încearcă să tragă iar Cortina de Fier între România și Vest, iar singurul obstacol aflat pe șină este această Golaniadă, deja intrată de sine stătător în dicționarele enciclopedice pe plan internațional. 30.000 de oameni se găseau seara, în zilele de weekend, în Piața Universității, mulți dintre ei cu familii, făcând până noaptea cu rândul în singura zona „liberă de neocomunism” din țară, dar amplasată chiar în inima ei.


Presa lui Ion Iliescu îi terfelește pe manifestanți, dar nu-i mișcă de la kilometrul 0 al democrației. TVR-ul îi prezenta ca fiind „drojdia societății”, punându-le o etichetă legionară, îndemnați de servicii secrete occidentale pentru a răsturna puterea. Golanul se declară apolitic, imposibil de revendicat de vreo grupare politică, mai ales de una extremistă. Acționează astfel pentru că asta vrea. Capabil de un consum de energie uriaș, dispus să facă greva foamei, dar îmbătat de potopul democrației care părea că doar a măturat România. Cu baricade și corturi, imnuri și pancarde, Golanul ajunge să-l enerveze pe Ion Iliescu care se pregătea pentru alegerile din mai împreună cu **FSN.


După ce poliția a descins în forță pe 13 iunie cu indicații de tipul „să intre cu bastoanele în ei”, următoarea zi aproape 10.000 de mineri ajung în București. Golanul abia născut cu câteva luni în urmă continuă să crească sub bâtele, flegmele, înjurăturile și violurile minerului, devenit peste noapte o forță coercitivă a statului sub ghidarea fostei Securități. Golaniada se ciocnește violent cu Mineriada în momentul de maximă vizibilitate a democrației românești pe plan internațional. Iar unda de șoc face înconjurul lumii. Administrația americană sistează acordarea de ajutoare economice și umanitare, marile corporații refuză să investească într-un stat cu orientări ***neocomuniste, iar primirea în Consiliul Europei este amânată. Pe măsură ce imaginile represiunii inundă presa și media internațională, se lasă întunericul peste România, unde mai luminează doar Golanul.


Adolescența.

2006. „Noii golani”


Fusese adoptat din 2006, dar zăcea în anonimat. Iar de atunci voia o nouă șansă de a ieși în evidență și de a mai anima niște inimi de români. Datorită unui context social mai puțin turbulent și restrictiv decât cel în care se născuse și copilărise, își pierduse menirea. Devenise mai dificil să se poziționeze categoric anti și să găsească un numitor comun puternic într-o democrație prezentată de prea mulți cu de toate. Brandul „golan” se diluase. Așa că alege să se pornească iar după antagonistul său care, în ciuda unui trecut public pătat cu sânge, se bucura de o viață liberă. Trebuia să se audă că s-a întors — de data asta și peste Prut.


În 2009 au fost aprinse lumânări de doliu în fața casei lui Ion Iliescu, pentru a comemora victimele Revoluției și Mineriadei. Pe 3 martie, de ziua fostului președinte, Golanul a fost băgat în dubă și amendat pentru „Tulburarea ordinii și liniștii publice”.


În 2006 este înființat grupul de acțiune „Noii golani”, printr-o adopție în brand a golanilor din 1990, de către George Simion - un nume care își va găsi treptat locul în spațiul public. Abil, se reușește continuarea Golaniadei, arborând aceleași caracteristici de puritate cetățenească la membrii grupului: apolitici, patrioți și mânați de conștiință civică.


Vremurile s-au schimbat, dar antagonistul nu: și acești