„Istoria insulei”


Dacă ai citit romanele lui Evgheni Vodolazkin de pînă acum (fiecare extraordinar în felul lui), cu siguranţă vei căuta şi noua sa carte, Istoria insulei/"Оправдание Острова", publicată în limba română tot la Humanitas Fiction (trad.: Adriana Liciu). Dar Istoria Insulei este un text care nu seamănă deloc cu celelalte patru romane ale lui Vodolazkin, chiar dacă acesta îl leagă cumva (forţat, fireşte) de capodopera sa, Laur („«Insula» este o încercare de a crea un model în mic al civilizaţiei europene, unde toate procesele istorice se văd ca-n palmă. Într-o oarecare măsură „Insula” e o continuare a romanului „Laur”, o nouă încercare de a confrunta două lumi – Evul Mediu şi contemporaneitatea. Contemporaneitatea poate fi descrisă prin două metode: să povesteşti ce e cu ea, ce cuprinde, sau să povesteşti ce-i lipseşte. Asta încerc să fac, fixînd o optică triplă: cititorul află despre aceleaşi evenimente din gura unui cronicar medieval, din comentariile unui contemporan despre cronică – şi astea trec prin filtrul artei: un regizor francez face un film despre istoria Insulei. Am vrut să creez un efect stereo, care în mare parte coincide cu punctul nostru de vedere” – dintr-un interviu în Literaturnaia Gazeta).


Istoria insulei este un experiment, în care Evgheni Vodolazkin se joacă de-a istoria & cu Timpul. Avem o Insulă (care se numeşte insula, aşa cum rîul se numeşte Rîul etc.), un letopiseţ care consemnează întreaga istorie a Insulei, de la primele domnii pînă în prezent, două personaje principale, Parfeni şi Ksenia, prinţi care se cam confundă cu istoria Insulei, ajungînd la 347 de ani, cînd un regizor francez îi convinge să accepte să facă un film despre ei şi, implicit, despre Insulă.

Istoria insulei este scrisă – în lanţ, cronologic – de monahi, majoritatea anonimi, oameni care n-au ieşit din mănăstire niciodată, ca istoria să nu poată fi influenţată de factori externi (ci doar de ei, care nu ezită să taie şi să ardă – la propriu – ce nu le convine, uneori chiar perioade de sute de ani). Dar letopiseţele lor oficiale ilustrează destul de sec varianta prinţilor care conduc la acel moment Insula, de aceea aceşti conducători au toate calităţile pozitive ale lumii şi nici un defect – şi asta e cea mai mare parte a cărţii. Noroc că aceste letopiseţe oficiale sînt întrerupte de (foarte puţine) variante neoficiale de letopiseţ, mult mai interesante & adevărate (dar ascunse foarte bine), de comentariile – scurte, ale Kseniei & Parfeni despre acele fapte istorice, amintirile lor autobiografice, povestite regizorului care face filmul despre viaţa lor, film care, în final, cîştigă un premiu important.


Fireşte că de aici fiecare cititor poate trage concluzii personale sau adînci, că e un roman despre istorie, despre trecerea timpului, despre cum „omul e sub vremi”, dar dragostea nu poate fi învinsă de nici un sistem politic prin care trec personajele implicate, despre cum imperiile apar şi dispar, iar relaţiile dintre oameni rămîn aceleaşi în orice perioadă istorică, fie că e vorba de Evul Mediu, fie de contemporaneitate. O carte pe care Evgheni Vodolazkin a scris-o în timp ce se afla în carantina impusă de pandemia din cauza coronavirusului. Sper ca în următoarea carte scriitorul rus să se întoarcă în contemporaneitate şi să scrie un roman pe care să-l poată compara cu Brisbane, să zicem.


Evgheni Vodolazkin, Istoria insulei, Humanitas Fiction, 2021 (trad.: Adriana Liciu).