Kazahstan și cheia lui Putin spre refacerea URSS



Evenimentele recente din Kazahstan, pe care nu le voi descrie aici deoarece oricine este interesat cu privire la fapte le poate afla chiar și de pe Wikipedia, trebuie citite în două chei analitice: prima, legată de criza generală a modelelor politice adoptate în majoritatea țărilor din spațiul ex-sovietic; și a doua, legată de intențiile tot mai explicite ale lui Vladimir Putin de a reface unitatea spațiului ex-sovietic.


În prima cheie de analiză, există o asemănare între tinerii manifestanți care au ieșit în piețele publice ale orașelor din Kazahstan ca să manifesteze împotriva regimului autoritar din această țară și, de exemplu, tinerii care au ieșit în stradă în Belarus în 2020, Armenia în 2018, Ucraina în 2013-2014 sau Republica Moldova în 2009. Cu toții spuneau mai mult sau mai puțin aceleași lucruri când erau întrebați de ce au ales să se revolte împotriva respectivelor regimuri. Ei vorbeau despre lipsa generală de perspective de dezvoltare, despre sărăcia impusă populației de niște elite hipercorupte și care anulau principiile economiei libere de piață prin acumularea ilegală a bogățiilor, despre sentimentul general că niște neni pensionari ți-au furat libertatea și disperarea că dacă te simt că te-ai prins și nu-ți place, îi pun pe alți tineri ca tine, înarmați cu bastoane și scuturi să te bată sau să te ucidă dacă tu chiar ai curajul să le strigi pe stradă ce crezi despre ei.


În toate cazurile pe care le-am menționat mai sus, și Kazahstanul nu face excepție, după ce regimul a devenit conștient că partea cea mai activă a populație iese în stradă în numere tot mai mari, pe lângă manifestanții pașnici încep să apară grupuri suspecte de persoane cu apucături de criminali care încep să atace forțele de ordine, să distrugă clădiri și magazine, de multe ori să strige lozinci extremiste și care nu prea au legătură cu subiectul manifestației. Aceștia reușesc să ia cu ei și unii manifestanți inițial pașnici, iar rezultatul e că totul se radicalizează și se transformă într-o confruntare violentă, după care dictatorul sau grupul dictatorial, ținta manifestației pașnice inițiale, iese la rampă și dă ordin de reprimare violentă a întregii mișcări pentru că „pune în pericol” securitatea statului și ordinea publică, siguranța cetățenilor etc. Așa s-a întâmplat și în Kazahstan, unde grupuri de manifestanți radicalizați de persoane infiltrate printre ei exact cu acest scop au fost, ulterior, înarmate cu arme de foc într-un mod foarte suspect și li s-a permis să ia cu asalt clădiri publice, inclusiv sediul principalului serviciu de informații și aeroportul, și să vandalizeze și jefuiască magazine, dar și să se lanseze în schimburi de focuri cu forțele de ordine, soldate cu morți și răniți.


În rezultat, președintele Kasym-Jomart Tokaev a folosit aceste evenimente ca pretext pentru a demite anumiți oficiali care nu-i erau fideli lui ci fostului președinte Nazarbaev, care-și păstra influența asupra țării din postura de șef al Consiliului de Securitate. Tokaev a reușit chiar să scape și de Nazarbaev însuși, pe care l-a înlocuit în funcția anterior menționată, concentrând, astfel, întreaga putere de stat în mâinile sale. Astfel, de cele mai multe ori, dacă reușesc să controleze, până la urmă, stihia protestatară, micii dictatori post-sovietici ies, aparent, mai puternici din aceste încercări.


În a doua cheie de analiză, legată de dorința (devenită tot mai evidentă de vreun an încoace, însă prezentă dintotdeauna) lui Vladimir Putin de a reface unitatea spațiului ex-sovietic, observăm că revolta din Kazahstan a fost un pretext perfect pentru Rusia de a-și deplasa trupele în această țară, la solicitarea președintelui Tokaev. Da, acestea nu au intrat pe cont propriu ci ca vioară întâi a unui contingent al Organizației Tratatului Securității Colective, blocul militar dominat de Rusia din care face parte și Kazahstanul. Cu toate că s-a comunicat că trupele OTSC vor fi retrase din Kazahstan după stabilizarea deplină a situației, există zvonuri privind crearea unei baze militare ruse permanente, iar dacă acestea se confirmă atunci cea mai întinsă țară a Asiei Centrale va urma exemplul colegilor de Uniune Eurasiatică și OTSC Kîrgîzstan, Tadjikistan și Armenia, care au pe propriul teritoriu baze militare permanente ale Rusiei. Da, din punct de vedere geopolitic nu prea se schimbă mare lucru pentru că Moscova domina Kazahstanul și fără să aibă trupe acolo.


Însă gestul făcut de Rusia este unul care atinge două scopuri:

1. Se asigură că securizează pe deplin Kazahstanul pe propria orbită geopolitică, nepermițându-i o politică externă „multivectorială”, pe care încercaseră anterior s-o construiască autoritățile kazahe;

2. Trimite un mesaj întregii lumi, dar și întregului spațiu post-sovietic, că nu are de gând să-și piardă „zona de influență”, că urmărește în continuare scopul de a nu permite celor 11 țări din fosta URSS (cu excepția republicilor baltice, care-s la adăpost în UE și NATO) să urmeze o politică externă pe deplin independentă. În special, mesajul este pentru SUA și NATO. Logica lui Putin e simplă: dacă demonstrează Washingtonului că-și menține influența în zona de influență pe care i-o neagă Occidentul, atunci acesta va trebui, în definitiv, să i-o recunoască în mod formal printr-un tratat.


Adică exact ceea ce încearcă să obțină Putin de la SUA și NATO la negocierile din ianuarie 2022 și despre care, la ora scrierii acestui articol, încă nu știm cu ce se vor încheia. Am văzut, însă, mulți analiști care au scris că Putin pleacă la aceste negocieri cu o poziție slăbită de evenimentele din Kazahstan. Însă după ce Kremlinul a marcat extinderea prezenței sale militare în spațiul ex-sovietic, nu cred că e cazul, și cred că în realitate lucrurile stau exact invers: poziția lui Putin este fortificată.


Să vedem ce-i va da Occidentul, dacă-i va da ceva, și dacă va fi cazul să ne pregătim pentru ceea ce oficialii de la Kremlin au numit „răspuns tehnico-militar” în cazul în care Rusia se va considera nesatisfăcută de rezultatul negocierilor.


Însă chiar dacă Putin ar obține de la occidentali ce vrea, adică recunoașterea unei zone de influență exclusive în care să intre o Ucraină cu acces barat în NATO, el va avea de înfruntat realitățile expuse în prima cheie de analiză a revoltei din Kazahstan, realități care se referă și la Rusia: tinerele generații își doresc altceva decât concepte perimate precum „sfere de influență”, acestea nu satisfac nevoia lor de afirmare, progres și prosperitate.