Kremlinul vrea ca la Yalta. I se răspunde: „Niet!”



Am mai scris că Vladimir Putin e un golan și am argumentat de ce. Însă în noiembrie-decembrie 2021 întreaga Europă are ocazia să asiste la încă un exemplu al acestui comportament geopolitic. Unul care vizează inclusiv România, într-o mai mare măsură decât în alte cazuri, deoarece este vorba despre cea mai întinsă teritorial vecină a noastră, Ucraina.


Această țară este amenințată cu aproximativ 100.000 de militari ruși mobilizați la frontiera dintre ea și Rusia, care în ultimele zile au început să-și instaleze spitale de campanie și să-și creeze linii de aprovizionare cu combustibili, provizii și armament, acțiuni tipice pregătirii pentru un război de durată. Vladimir Putin ridică miza la cele mai înalte cote deoarece vrea să obțină de la europeni și americani ceva. Și dacă obține acel „ceva”, promite că va da înapoi. Nu este vorba doar de darea în exploatare a conductei de gaz Nord Stream 2, pe care rușii vor s-o vadă folosită pentru aprovizionarea Germaniei, însă nu chiar acum, ci peste câteva luni – ca să mai profite un pic de prețurile ridicate la gaz și să-și rotunjească veniturile.


Ceea ce așteaptă Putin de la Occidentul colectiv – SUA și NATO, în primul rând, e să-i dea garanții în scris că Ucraina nu va intra niciodată în NATO, deoarece pentru Rusia asta ar însemna un casus belli – o situație în care va pune mâna pe arme și, poate, va ajunge chiar să lichideze Ucraina ca stat, din moment ce teza îndrăgită a Kremlinului e că ucrainenii și rușii sunt unul și același popor. Însă NATO a transmis Kievului în urmă cu 13 ani, la summitul de la București din 2008, că i se va oferi șansa aderării la NATO când Ucraina va fi pregătită. Încă nu e. Dar e cu mult mai aproape decât era în 2008. Pe atunci nu avea conflicte teritoriale pe propriul teritoriu. Acum are. Chiar dacă economic și militar stă mai bine decât în 2008, aderarea ei la NATO pare improbabilă din cauza războiului din Donbas și, mai ales, a situației Crimeii ocupate de Rusia. Însă nu trebuie să uităm că politica, inclusiv cea internațională, este arta posibilului. Statele Unite deja sprijină intens Ucraina cu ajutoare militare în valoare cumulată, din 2014 până în prezent, de aproape 3 miliarde de dolari, dacă luăm în calcul și sumele bugetate pentru 2022. Ucraina se profilează într-un aliat-cheie non-NATO atât pentru americani, cât și pentru țările europene. Evident că Rusiei nu-i pot conveni aceste evoluții. Și știu că au puțin timp.


Iar SUA și NATO știu că nu pot accepta propunerea lui Putin de semnare a unui „acord” de împărțire a zonelor de influență, pentru că s-ar descalifica atât în fața Ucrainei, cât și a tuturor celorlalți aliați, pentru care această cedare ar fi un motiv de cultivare și mai intensă a neîncrederii față de construcția actuală de securitate internațională din care fac parte, pe lângă toate provocările care deja există. De aceea, atât conducerea SUA, cât și cea a NATO a respins categoric pretențiile Rusiei de a interveni în relația dintre Ucraina și Alianța Nord-Atlantică. Aceasta din urmă, au afirmat autoritățile americane și cele ale NATO, este singura în măsură să decidă dacă, în urma inițierii discuțiilor corespunzătoare cu o țară, o acceptă ca membră. Iar decizia respectivă se ia printr-un consens al tuturor celor 30 de state membre. Nicio țară nu poate fi limitată în posibilitatea ei de a adera la NATO prin vreun tratat internațional impus de terțe părți. Ar însemna că o țară precum Ucraina nu mai este suverană – nu mai are control deplin asupra deciziilor ei de politică externă.


Lumea în care trăim în 2021 nu mai funcționează după regulile unui aranjament informal de tipul celui de la Yalta în 1945, chiar dacă acesta ar urma să fie formalizat ulterior. Pur și simplu nu se mai poate accepta existența unei zone de influență legitimată de comunitatea internațională, de Organizația Națiunilor Unite, structură creată tocmai pentru a preveni asemenea aranjamente nedrepte, în care destinele a zeci și sute de milioane de oameni sunt decise de niște indivizi în absența vreunei consultări și cu ignorarea noțiunilor de independență și suveranitate națională.


Iar Vladimir Putin e ca un bătăuș de cartier care încearcă să-i convingă pe prietenii victimei sale repetate că dacă n-o ajută cu nimic, ci stau la distanță, nu o va mai maltrata. Asta a încercat să facă și în discuția cu președintele SUA, Joe Biden. Numai că nu i-a mers. Nu-l crede nimeni. Și e normal să fie așa. Atât Ucraina, cât și vecina sa și a României, Republica Moldova, dar și Georgia și toate celelalte foste republici sovietice merită o soartă mai bună, cetățenii acestor țări merită să atingă și ei cel puțin nivelul de trai al Europei Centrale ex-socialiste. Istoria ultimelor trei decenii a arătat că prosperitatea fostelor republici sovietice este direct proporțională cu distanța pe care acestea o iau față de Rusia, generatorul principal de instabilitate, sărăcie și criminalitate din spațiul post-sovietic. Este exemplul celor trei țări riverane la Marea Baltică – Estonia, Letonia și Lituania, care nu au participat în niciun proiect de integrare pe ruinele URSS, precum Comunitatea Statelor Independente dominată de Rusia și celelalte organizații similare, ci și-au declarat de la bun început, din 1991, intenția fermă de a se reîntoarce în familia națiunilor europene. Astfel, acestea sunt, astăzi, membre ale UE și NATO și o duc chiar mai bine ca nivel de trai decât multe țări din Europa Centrală.


În decembrie 2021 marcăm 30 de ani de la dispariția definitivă, oficializată, a Uniunii Sovietice, supranumită „ultimul imperiu al secolului XX”. Poate că ar fi trebuit să încep, de această dată, cu asta – mai ales văzând sforțările lui Putin de a o reînvia ca pe un Frankenstein hidos. Însă m-am gândit că nu merită atâta onoare această formă de agregare a Rusiei imperiale și că locul ei legitim este undeva mai spre sfârșit, ca o notă de subsol a istoriei. Un capitol închis, chiar dacă Putin și ai lui nu vor să accepte asta și încă mai fac eforturi de a-și subjuga popoarele care au ales libertatea și un model de civilizație pe care clica din jurul dictatorului de la Kremlin o refuză propriului popor, condamnat de acesta la anacronism istoric și civilizațional. Putin știe că are puțin timp – în cel mult 15 ani principalele poziții de putere și influență în statele și societățile ex-sovietice vor fi ocupate aproape doar de persoane care nu mai răspund în niciun fel la cântecele de sirenă ale nostalgiei sovietice, iar atunci Rusiei nu-i va rămâne decât forța brută prin care să-și reclădească imperiul. Și chiar și Putin, în golănia lui, înțelege că un imperiu construit doar pe baza forței nu durează dincolo de sfârșitul vieții celui care l-a adunat. Iar Rusia de astăzi nu are ce să ofere nici uneia dintre țările pe care le țintește ca să le țină lângă ea. Nici Ucrainei. Nici Republicii Moldova. Nici chiar Belarusului. Doar sărăcie, corupție, impunitate pentru criminalii care se confundă cu guvernanții, violență și teroare. Nu este ceea ce ne dorim.