Mamă, bărbații se cred privilegiați doar pentru că au p*lă?


Mă trezeam adresându-i mamei această întrebare într-o dimineață. Eram furioasă, pe cale-afară de furioasă și, cel mai important, mă simțeam neputincioasă.


A trebuit să îmi adun mult curaj să scriu acest text. M-am temut că voi fi judecată, că voi fi considerată extremistă, radicală, feministă exagerată. Dar nu e cazul. Pur și simplu mi-am dat seama că mereu când m-am simțit neputincioasă, scrisul mi-a fost armă. Și am de gând să o folosesc. Așadar pot fi judecată, nu are nicio importanță. Am scrisul de partea mea.


Ce urmează să spun este o poveste banală, dar care nu ar trebui să fie povestită fiindcă nu ar trebui să existe. Nu ar trebui să mi se întâmple mie lucruri de genul acesta, cum nu ar trebui să i se întâmple niciunei fete. Trebuie însă să specific că eu nu fac diferențe între femei și bărbați. În urmă cu ceva timp, cineva m-a certat că am pus doar citate din bărbați la începutul romanului Moartea joacă poker și că nu sunt solidară cu femeile din breaslă. Atunci am realizat că eu niciodată nu am făcut diferențe de felul acesta. Pentru mine nu contează dacă cineva este femeie sau bărbat dacă își face bine treaba, indiferent care ar fi aceea, de la scris la montat instalații electrice.



Așadar, povestea mea începe într-o zi de joi banală, în urmă cu nici măcar o lună. Am ieșit de la muncă la ora 16:50. La 16:58 coboram din autobuz fiindcă era prea aglomerat și am preferat să merg pe jos o stație și jumătate, până la destinație, unde trebuia să mă întâlnesc cu niște amici. Era frig, eram îmbrăcată cu o geacă groasă, aveam căciulă, mănuși, mască și ascultam în căști colinde. Eram liniștită. Până în momentul în care am simțit mâna unui bărbat prinzându-mă de fund. M-am întors, dar erau prea mulți oameni pe stradă și nu mi-am dat seama care dintre ei fusese. M-am înfuriat atât de repede, încât eram gata să sar la bătaie. Am stat câteva momente pe loc, încercând să mă liniștesc, apoi, zicându-mi că nu are sens să îmi stric ziua pentru această întâmplare, am pornit pe drumul meu. Am ajuns la o trecere de pietoni. Pe cealaltă parte a străzii am observat un grup de patru bărbați, care aveau undeva la 30 de ani. I-am privit și, nu știu din ce motiv, în minte mi-a încolțit următorul gând: „Ăștia se vor lega de mine”. Culoarea verde a semaforului și ticăitul său mi-au făcut inima să bată și mai tare. Lumea a început să treacă strada, cei patru au rămas pe loc. Când am ajuns aproape de ei, au făcut zid în fața mea și au început să mă întrebe: „domnișoara, te fuți?”, „O iei în gură?” „N-ai vrea să te punem capră și să te luăm pe rând?” Am înghețat. Nu am făcut nimic. Nu am știut ce să fac. Asta se întâmpla în centrul municipiului Cluj-Napoca, orașul de cinci stele, la cinci după-amiaza.


Le-am răspuns simplu: „Vă rog să mă scuzați, mă grăbesc”. Au râs și m-au lăsat să trec. În acea seară, povestindu-i iubitului meu întâmplarea, furios, mi-a zis: „Dacă eram cu tine, vai, ce le făceam”. I-am zis: „Dacă erai cu mine, asta nu se întâmpla”. Auzindu-mă, m-am întristat. Din păcate, câteva zile mai târziu am realizat că și dacă nu sunt singură se pot întâmpla astfel de lucruri. Dar să nu ne grăbim. Că mai este puțin din poveste.



M-am întâlnit cu amicii mei, am râs, am povestit, am reușit să uit de întâmplare. Lor nici nu le-am spus. Nu avea sens. Ce puteau face ei? Dar când am urcat în taxi să merg acasă, am simțit nevoia să dau glas celor întâmplate, mai mult să mă conving că a fost real, că nu a fost imaginația mea, fiindcă efectiv nu îmi venea să cred. Așa că mi-am vărsat oful, iar șoferul m-a ascultat. S-a uitat la mine în oglinda retrovizoare și a zis senin: „Nu înțeleg cum ți s-a putut întâmpla asta, că nu ești cine știe ce frumusețe”. Am tăcut. Când am coborât din mașină, m-a întrebat cum mă găsește pe Facebook, că i-ar plăcea să mă cunoască. Chiar dacă nu sunt cine știe ce frumusețe.


A doua zi, un prieten de la mine din oraș, din Huedin, m-a sunat să mă întrebe dacă merg la el să facem niște grătare, să mai povestim. Veneau și alții din gașca noastră. Am acceptat bucuroasă, mai ales că aveam nevoie să petrec timp cu oameni cu care mă simțeam în largul meu. Sâmbătă, când am ajuns, erau și părinții lui și urmau să mai vină prieteni de-ai lui. Nu era nicio problemă. În orașele mici de provincie, toată lumea cunoaște pe toată lumea. La un moment dat, câțiva am intrat în casă să mâncăm. Când ne-am întors afară, la muzică, povești și voie bună, mai veniseră câțiva bărbați. Am salutat, apoi m-am așezat pe un scaun și mi-am aprins o țigară. Că, vorba aia, după o masă copioasă... Nu am apucat să trag două fumuri, că unul dintre bărbați, un om pe care îl știam din vedere, dar cu care nu schimbasem nici măcar o vorbă în acea seară, a venit la mine și mi-a șoptit la ureche: „Să știi că nu am băut nimic și, dacă vrei să mergem undeva noi doi, fac treabă bună.” Am fost șocată, nu am avut cuvinte. Am lăsat-o așa.


O jumătate de oră mai târziu a venit un alt bărbat, care a adus cârnat de vânat. Și a avut loc următorul dialog:

El: Ai gustat cârnațul de vânat?

Eu: Nu,