Moartea lui Bagosora și violența creștinismului



Theoneste Bagosora, văzut ca fiind principalul actor al genocidului din Rwanda, s-a stins din viaţă la vârsta de 80 de ani, internat fiind într-un spital din Mali. Acesta ispășea o pedeapsă de 35 de ani pentru crime împotriva umanității.


Lunga istorie a rivalității dintre cele două rase (așa cum erau ele numite), hutu şi tutsi, datează de sute de ani, exploratorul John Hanning Speke vorbind în anul 1863 în lucrarea sa „Jurnalul descoperirii izvoarelor Nilului” despre „teoria cuceririi rasei inferioare de către rase superioare”, făcând referire aici la superioritatea păstorilor de vite tutsi faţă de partenerii lor de teritoriu, agricultorii şi vânătorii hutu.


În anul 1990, RPF (Rwandan Patriotic Front), un grup de exilați aparținând minorității tutsi, au invadat Rwanda stârnind un adevărat război civil. Luptele au continuat până în anul 1993, atunci când s-a găsit o cale pentru armistițiu între cele două tabere, totul culminând cu o nouă constituție ce permitea formarea mai multor partide politice în ţară şi ocuparea de poziții administrative pentru ambele grupări. În 6 aprilie 1994 însă, avionul președintelui Juvénal Habyarimana este doborât, iar spiritele mânate de veacuri de ostilități se aprind din nou. Genocidul avea să înceapă câteva zile mai târziu, extremiștii hutu omorând o serie de politicieni tutsi, inclusiv pe primul ministru al ţării.


Așadar, în 25 septembrie 2021 a murit un criminal pe nume Theoneste Bagosora, un călău nemilos ce a ordonat uciderea a sute de mii de oameni. În spatele cortinei acestui moment sângeros a mai stat însă un actor despre care s-a vorbit foarte puțin şi a cărui parte de vină nu a fost niciodată adusă în faţa justiției pe deplin. Cazul Rwandei şi al genocidului împotriva minorității tutsi are implicații complexe, scena anului 1992 oferind lumii un nou exemplu de cruzime umană, având la rădăcini implicații religioase. Teritoriul aflat o lungă perioadă de timp sub administrație belgiană, este ţara cu cei mai mulți creștini din Africa, având 65% din populație de confesiune romano-catolică şi 15% aparținând unor alte culte religioase creștine, în special protestante.


Incitate de stat şi în mod special de către biserică, milițiile rasiste, având la bază ideologia „puterii hutu”, au atacat cu brutalitate membrii minoritatea tutsi din ţară, dând naștere la un genocid ce avea să curme viețile a aproximativ un milion de oameni. „O soluţie finală în versiune africană”, așa cum obișnuia să facă referire la ea mult regretatul Christopher Hitchens. Acest episod negru din istoria recentă a lumii, fusese plănuit şi cumva anunțat cu câțiva ani înainte, atunci când un așa numit vizionar catolic, proreclit Little Pebbles, a pretins (în ton cu delirul specific religios) că a auzit voci de origine divină, ba chiar că Fecioara Maria însăși i-a trimis viziuni profetice sângeroase şi apocaliptice referitoare la condamnarea minorităţii tutsi la moarte. De menţionat un aspect important: arătarea fecioarei Maria pe dealul Kibeho a fost documentată de către Biserica Catolică a vremii şi declarată ca fiind autentică. Printre persoanele ademenite de aceste mesaje şi viziuni s-a aflat şi soţia preşedintelui Habyarimana, o apropiată a episcopului catolic din Kigali, unul din membrii comitetului central al preşedintelui (NRMD).


În anul apocalipsei (1994), odată cu dezlănţuirea violenţelor, un mare număr de etnici tutsi (alături de disidenţi hutu), au căutat refugiu în biserici creştine. În 9 aprilie, câteva mii sunt ucişi în biserica Romano Catolică din Nyarubuye. În 18 aprilie, 12.000 sunt ucişi pe stadionul din Gitesi si alţi aproape 50.000 pe dealurile Bisesero.


Cei mai buni informatori ai ascunzătorilor în care membrii minoritatii tutsi căutau scăpare au fost preoţii şi călugăriţele catolice, motiv pentru care multe din gropile comune găsite ulterior genocidului se aflau pe „pământ sfânt”, aparţinând Vaticanului. Un astfel de personaj a fost părintele Wenceslas Munyeshyaka, unul din clericii de vază ai Catedralei Sfintei Familii din Kigali. Acesta a fost acuzat că a divulgat mai multe ascunzători şi că ar fi violat mai multe tinere refugiate.


Vaticanul nu a denunţat niciodată aceste atrocităţi la care a luat parte, de altfel, prin intermediul clericilor şi a religiei sale instituţionalizate. Părintele Wenceslas Munyeshyaka a fost scos din ţară pe furiş de către preoți francezi şi instaurat înapoi în slujbă într-o altă parohie, fiind ulterior capturat şi pus sub acuzare. Episcopul Misago însă, a fost achitat de acuzaţiile de complicitate la genocid, anumiţi oficiali declarând că „Vaticanul este prea puternic pentru a permite condamnarea unui episcop”.


Înainte de moartea sa, Papa Ioan Paul al doilea şi-a cerut public scuze pentru persecutarea creştinilor ortodocşi, pentru complicitatea bisericii catolice în soluţia finală a naziştilor, pentru Inchiziţie sau pentru cruciadele îndreptate împotriva musulmanilor. A tăcut mâlc însă față de cele aproape un milion de victime ale genocidului din Rwanda, în bună parte alimentat de către biserică.


Religia nu îi face pe oameni mai buni. Actele de binefacere le regăsim atât la credincioşi, cât şi la necredincioşi. Însă probabilitatea ca o persoană aflată în spatele unor atrocităţi greu imaginabile să aibă motivaţii religiose, este una majoră, greu de ignorat. Raţiunea lăsată la uşa bisericii şi frica de cunoaştere ştiinţifică este primul semn al dezastrului de mâine.