Nimic nu e mai periculos & mai greu decât asemănarea. Călătorie în Republica Moldova și Transnistria


Cred că ideea embrionară a călătoriei mele în Republica Moldova e destul de veche și localizată incert în timp. Prima mea amintire în care am implicat conștient și cu pasiune acest teritoriu a fost, cel mai probabil, în aprilie 2009, când toate televiziunile românești vorbeau despre „Revoluția de la Chișinău” și eu auzeam, pentru prima dată în alt mediu decât cel livresc, despre „lovitură de stat”, „partidul comunist”, „organizații fasciste românești implicate” și „anarhie”. Credeam cu tărie atunci că trăiesc momentul istoric al unui eveniment similar cu Revoluția din ’89 și că arborarea tricolorului românesc pe Parlamentul lor e cam același lucru cu ce s-a întâmplat în 1919 la Budapesta. Nici un moment nu mi s-a părut suspect că tot ce vedeam semăna foarte mult cu ceva ce a mai fost și că aceste multe asemănări și salturi peste timp nu fac decât să oculteze ceea ce era. Nimic nu e mai periculos și mai greu decât asemănarea. Citeam istoria ce se petrecea sub ochii mei cum citim, în general, cuvintele, adică primele câteva litere și apoi completăm cu ce credem noi că ar trebui să urmeze. Și primele litere ale acelei istorii erau despre schimbare, anticomunism, democrație și eu, prost alfabetizat istoric, am citit că e despre unire.


Cel puțin două zile am crezut că, din clipă în clipă, glorioasa Armată Română va trece Prutul, va elibera Chișinăul sau, oricum, va face ceva. Guvernul român, în schimb, a spus ceva cu parcursul european al Moldovei și transmite autorităților să nu răspundă la provocări. Nu am înțeles nimic. Când privesc din prezent acel moment, tot ce ne-a mai rămas e un articol pe articol pe Wikipedia cu numele atrofiat: „Protestele de la Chișinău din 2009”, probabil 4 morți și vreo 270 de răniți.


A urmat o perioadă de incubație a interesului meu pentru Moldova, cel puțin conștient. Ce îmi mai amintesc a fost un demers de bravare adolescentină din clasa a X-a, când profesorul de geografie m-a întrebat care e al doilea cel mai mare oraș din România, iar eu am răspuns prezidențial: „Categoric, Chișinău”. Nu a zis nimic, dar a continuat ca să vadă unde ajunge: „Și al treilea?”. Am răspuns senin „Cernăuți”. Dacă aș fi fost în locul lui mi-aș fi dat 1 și mi-aș fi recomandat niște cărți. Însă destul de des la noi e acceptat și încurajat acest gen de revizionism și tradus ca patriotism. În cazul meu, al unui adolescent de 16 ani, era doar lipsa capacității de a naviga printre miturile istoriografiei noastre la pachet cu un punct dublu specific vârstei: pe de-o parte spiritul vitejesc destul de des nenecesar combinat cu uzurparea adevărului oficial, agreat, predat care făcea din mine în instituția opresivă a școlii un veritabil erou al timpului nostru, iar pe de altă parte ceva mai metafizic. Mai exact, putem stabili o corespondență între vârstele istoriei și vârstele personale. De aceea, e natural ca adolescentul să creadă (similar cu gândirea arhetipală) că timpul e ciclic (sau chiar că e ciclul unui ciclu unui ciclu la infinit) căci e încă legat de lume ca iterație a fenomenelor și nu a ideilor. Nu a apărut în experiența sa ceva similar cu ceea ce a făcut creștinismul în istorie și, astfel, să facă din timpul ciclic unul liniar și vectorial. Din cauza asta e mult mai ușor pentru el să conteste Istoria, să o inverseze, să o răsucească. Încă mai poate, până când va sacraliza ceva și atunci religia lui îi va schimba și timpul, dar deocamdată el e propria lui cosmogonie.


Ajungând mai aproape de data călătoriei, au fost două mari motive (și probabil o grămadă mai mici) ce m-au determinat să o fac și un element declanșator. Niciodată nu cred că aș fi vrut atât de mult să văd Chișinăul, dacă nu aș fi citit „Sălbaticii copii dingo” a lui Vasile Ernu, care oferă o grămadă de chei să te apropii de Moldova, fără să o structuralizezi, să o simți mai mult, lucru foarte util, mai ales pentru un român. Primul motiv e unul pe care l-aș subsuma etichetei de „cultural”. Am vrut să văd unde s-au născut, au trăit, au scris, au cântat, au visat, au murit și înviat mulți artiști a căror muncă a contribuit profund la devenirea mea. Astfel, m-au convins că trebuie să văd Basarabia: Paul Goma (chiar și doar prin „Ostinato”), Alexandru Vakulovski (care m-a învățat doar din titlul „Pizdeț” un cuvânt pe care aveam să îl aud extrem de des în 4 zile), Mihail Vakulovski (cu ale lui „Riduri”), Tatiana Țîbuleac (căci, uneori, trebuie să le scoatem ochii părinților să vedem dacă nu e măcar retina verde), Leonid Dimov (de la care am înțeles că e mai multă realitate în vise decât în visuri), Victor Țvetov (ce a fost amabil să îmi arate niște mări „unde peștii sunt rahat de cîine și chiștoace”), Ana Donțu (care are dualitatea necesară de a coagula sângele în vine și de a trece la hemofilie în cazul unei răni), Emilian Galaicu-Păun (sau cartierul ce levitează deasupra hăului), Vladimir Lorcenkov (din care am avea atâta nevoie să se mai și traducă), Savatie Baștovoi (cu care am intrat și nu știu dacă am mai ieșit din orfelinat), Dumitru Crudu (de la el încolo așteptând cu emoție fiecare 28 iunie), Lucian Pintilie (sau trista poveste a balanțelor în ex-terminus paradis), Mitoş Micleuşanu (din cauza căruia am pierdut cel puțin o oră de chimie în liceu căutând necrotitanium în tabelul lui Mendeleev), Igor Cobileanski (pentru prima și cea mai grea meditație la matematică, când mi-a calculat limita de jos a cerului), Marcel Bostan (ce a demonstrat că, oricât e de imensă lumea, tristețea despărțirilor de orice fel din Est e mai mare).


Al doilea motiv, cel puțin la fel de important, se leagă de o arheologie internă, de o comă a regăsirii. Voiam să văd unde și pentru cine (în speranța că voi înțelege și de ce) au luptat străbunicii mei, oameni cu care împart mult ADN, oameni ce sunt o bună parte din mine. Mă duceam să văd unde niște tineri acum morți au omorât, la rândul lor, alți semeni în numele unui război sfânt sau al țării sau al oricui, căci crimele lor sunt și crimele mele și vor fi și ale copiilor mei.


Prima zi

În viziunea mea cu privire la călătoria ideală, ea s-ar fi realizat cu trenul. Ar fi durat mai mult, iar mie îmi plac drumurile lungi pe care nu le-am mai făcut și după trecerea frontierei îmi imaginam că aș fi avut șansa să iau contact — oricât de superficial — cu zona rurală a Moldovei, care mi se părea un spațiu idilic cu tot cu asumarea alcoolismului, sărăciei extreme, lipsei de perspectivă, monotoniei, violenței. Era ceva în arhaismul ăla îmbibat cu decadență care mi se părea fascinant. Probabil există o explicație simplă, dar care îmi scapă, pentru care satul a rezistat sub toate regimurile autoritare care îl condamnau la dispariție și care au născut mitul moromețian al țăranului înțelept și însetat de libertate, plin de iubire telurică, dar și de o viață spirituală fecundă izvorâtă din tradiții precreștine peste care s-a instalat Biserica, iar acum și-a pierdut cu totul identitatea, urmând niște reguli pe care le cunoaște parțial și al căror rost oricum nu îl vede. Asta e, cred, antagonismul profund al satului cu citadinul: satul e o entitate care se înțelege perfect pe sine, dar nimic altceva (în mod paradoxal, nu poți străpunge satul decât fiind deja acolo și de îndată ce au făcut asta ești evacuat), iar urbanul tipic capitalist, grăbit și efemer înțelege foarte bine macromecanisme și alterități, dar aproape deloc pe sine, iar atunci când o face e cu neputință de a schimba sau opri ceva.


Trenul București-Chișinău (nu, nu pleacă în 5 minute de la linia 5) era suspendat din motive pandemice, așa că am ales avionul. Am decolat devreme de pe Otopeni și, în puțin peste o oră, am aterizat în Republica Moldova. Am decolat cu gândul că mă duc doar într-o altă regiune a țării, un oraș din marea Românie, ca și cum m-aș duce până la Timișoara, dar în direcția opusă. Și chiar direcția opusă a fost. Aeroportul din Chișinău e ideal de mic, așa am crezut inițial, ulterior, mi-am nuanțat gândul: e îngrijorător de mic. Ieșind pe poarta sa, pășeam în țara fraților mei de care Istoria necruțătoare m-a despărțit, a doua țară românească… dar aceste reflecții clișeice mi-au fost întrerupe brutal de conversația în rusă a doi taximetriști din parcare, fapt ce mi-a tăiat puțin avântul unionist. Pe unul dintre ei l-am și rugat să mă ducă la hotel Cosmos. Tot drumul am ascultat un radio cu muzica pop rusească, pe una dintre melodii am identificat-o cu Shazam, era Дорогу молодым de la Goro. După ce am tradus versurile, piesa părea să fie despre criza identitară a unui tânăr.


Alegerea hotelului am făcut-o în urma unei munci de cercetare de aproximativ 2 minute din seara precedentă, căutând ceva nu prea departe de ceea ce ar fi părut să fie centrul și să arate cât mai sovietic. Holul hotelului era pustiu și întunecat, ferestrele erau acoperite de niște draperii groase și prăfuite, nu părea să existe vreun bec, chiar și nefuncțional. Am așteptat cuminte câteva minute în fața recepției până când s-a deschis o ușă, undeva în spate și a apărut un bărbat. Prin crăpătura ușii vizibilă câteva secunde, am constat că în camera din spate părea să se afle o centrală telefonică imensă. Am fost abordat cu un șir de cuvinte în rusă. Am explicat că vorbesc româna, moment în care interlocutorul, vizibil încurcat, m-a întrebat dacă sunt din România. În mod normal, aș fi răspuns cu o glumă nevinovată de genul „ca noi toți de aici”, dar deja nu mai eram așa convins.


— Aș vrea și eu o cameră la dvs.

— Sigur că da, doar că nu la noi. Trebuie să mergeți peste drum, știți unde, nu? Haideți că sun eu acum și le spun că veniți.


Nu știam unde, evident. Nu am înțeles de ce era nevoie să sune înainte și mai ales cum „sigur că vă dăm o cameră la noi, dar nu la noi, peste drum”. Poate părea ușor patetic, dar eu venisem cumva în Moldova tocmai să îmi dau seama cine suntem „noi” și să mă conving că nu e doar o carte (foarte bună, de altfel) a lui Zamiatin, iar acum vedeam uzitat foarte comun și golit de semnificație acest pronume. Al doilea hotel, a doua recepție, al doilea început de conversație în rusă, pe care am fost nevoit să îl curm brutal. Se năruise visul meu cu hotelul sovietic cu multe etaje. Mi s-a oferit un apartament, despre care am fost avertizat că „e un pic mai scump, dar e mai de lux”, ceea ce era adevărat, după cum aveam să îmi dau seama. Uitaseră să adauge că e luxul al unui hotel cam de 2.5 stele. Nu sunt convins că am stat, totuși, la un hotel, pentru că mi s-au dat cheile de la un apartament într-un bloc, care era peste un alt drum. Cel mai probabil, am luat un airbnb moldovenesc. Înainte să plec, recepționera m-a încurajat, spunându-mi într-o română cu topică ciudată:


— În apartament aveți tot ce e nevoie și nu este nimic contrar viețuirii dvs.


Spre norocul meu, am analizat fraza abia mai târziu, așa că m-am dus fără teamă spre locație. M-am plimbat toată ziua prin oraș, un procent imens din timp mergând doar pe interminabilul bulevard Ștefan cel Mare și Sfânt. În Republică, orice ai face nu poți scăpa de Ștefan cel Mare: e pe bancnote, e pe plăcuțele cu numele străzilor, sunt statui cu el, e pe coperțile cărților, am găsit 2 wi-fi-uri care se numeau așa. Totuși, folosirea numelui său e o armă cu două tăișuri pentru statul moldovean și suveranitatea lui. Ștefan cel Mare s-a născut la Borzești, în Bacău, deci în România de azi. A condus un stat medieval cu capitala la Suceava, deci în România de azi, și majoritatea mânăstirilor ctitorite de el sunt tot în România. Din perspectivă revizionistă, s-ar putea emite fie lipsa de valabilitate a statalității Republicii Moldova, fie lipsa dreptului României de a administra teritoriul regiunii Moldovei. Bineînțeles, e destul de absurd să invocăm ca argument o situație de acum 500 de ani, cu mult înainte de existența României.



M-am comportat ca un turist tipic și am făcut câteva sute de poze. Totul mi se părea atât de străin și exotic și nu puteam să nu mă gândesc la cât de naiv fusesem cu câteva ore în urmă când avusesem impresia că e ca și cum zbor doar într-o altă regiune a țării. La fel de naiv am fost când mi-am alocat un buget special pentru a-mi cumpăra multe cărți. În capul meu, aici aveam să găsesc foarte multe cărți ale lui Sorokin, Pelevin, Serhii Jadan, Andrus Kivirähk, Salnikov, Kurkov și alți scriitori din spațiul ex-sovietic, care s-au tradus în română, dar nu au pătruns pe piața de la noi. Doar că în Moldova toată lumea știe rusă și nu are nevoie nimeni de traduceri în română, mai degrabă e invers. Librăriile sunt destul de dezamăgitoare ca diversitate și mărime, însă au calitatea de a fi relativ dese. Majoritatea cărților în română sunt aceleași cu cele din țară, dar ele ocupă un loc secund cantitativ, în favoarea cărților rusești. Același lucru pare să se întâmple și cu programele TV, unde spațiul rusofon e destul de amplu și multe filme sunt dublate în rusă.


Organizarea Chișinăului mi s-a părut foarte specifică inițial, apoi am aflat că e o trăsătură comună pentru orașele sovietice. Nu am putut identifica un centru, cum ușor se face asta în orice oraș din Occident. Chișinăul era ceva fluid, egal cu sine în orice punct. Probabil că e cel mai frumos oraș în care am fost până acum și față de care am sentimente antagonice. Mă simțeam extrem de acasă, dar era un acasă foarte demult pierdut, un acasă cosmic la care nu mai știusem să mai întorc și acum părea regăsit, dar tot ce rămăsese erau ruinele după un incendiu. Uneori, așa merge viața, multă deconstrucție, chiar distrugere și uităm să mai creăm ceva în afară de gol. Făcusem drumul ăsta ca un simbol practic al trecerii de la esență la existență, cum ar spune Heidegger. Ființa mea istorică s-a diluat așa mult timp că a fost nevoie să ajung în acest spațiu geografic.


E plin de parcuri, grădini urbane și copaci în Chișinău și sigur Ernu are dreptate că cel mai bine e să îl vizitezi toamna. Majoritatea traversărilor din intersecții se fac prin pasaje subterane slab iluminate, pline de graffiti și care duhnesc a urină de cele mai multe ori, dar din farmecul acela aparte e și asta. Arhitectura e, din nou, un element de transgresare, pentru cineva care călătorește mai degrabă în Vest. E perfect respectat modelul sovietic, cu clădiri impunătoare, foarte înalte. Te copleșesc acei coloși de piatră care pare că sunt acolo până la orice apocalipsă și puțin după. Statul sovietic voia să asocieze durabilitatea și grandoarea austeră a acestor clădiri cu o stabilitatea sa internă. Și probabil că au avut dreptate. Deși Imperiul autocrat rus, sub diverse forme ale sale, țarist sau sovietic a trebuit să moară de multe ori, mama sa pare că a ascultat rugămintea acestui Iona kremlinesc și l-a născut mereu încă o dată. Nu a mai rămas mare lucru din arhitectura românească interbelică. Uitându-te doar la clădiri, cu greu ți-ai putea da seama că ești doar la câteva sute de kilometri de frontiera Uniunii Europene și nu într-un oraș de lângă Urali.


Sunt multe biserici, iar în cele în care am intrat aveau panouri exclusiv în română. Pictura murală e mult diferite față de cele cu care eram obișnuit, culorile sunt mult mai vii și mai aprinse. Și mai e ceva, care nu știu dacă e doar o chestiune de manifestare sau are, cum bănuiesc, ceva mai profund. Acolo oamenii încă se roagă, dar o fac cu reacții vizibile, nu se ascund, e mai multă naturalețe și intensitate. La noi, Biserica a fost corporatizată, nu doar la nivelul organizării interne, care nu intră în sfera preocupării mele. Pe scurt, vreau să spun că dacă Moscova nu crede în lacrimi, Chișinăul sigur crede în Dumnezeu.


Densitatea monumentelor, statuilor și steagurilor e extrem de mare în oraș. Personalități politice locale din trecut, domnitori medievali, artiști, comandanți militari și monumente ale eroilor, toate astea sunt din plin în fiecare parc sau intersecție. Cred că toate astea provin din încercarea regimul sovietic de ocupație să fabrice sentimentul de identitate națională, profund separată de România și români. Astfel, cu cât o națiune e mai recentă sau se află în riscul de a fi înghițită natural de alta, atunci ea își va proclama rădăcinile din cele mai vechi timpuri. Iar când avem de-a face cu cazul Republicii Moldova e un pic mai complicat pentru că, cel puțin imediat după ocupație, terenul etnic e destul de omogen și evident identic cu cel de pe malul celălalt al Prutului. Crearea mitologiei etnice, o adevărată religie națională și strict națională, e cumva similară cu activitatea de scriitor a lui Borges: crearea unei literaturi tocmai prin lipsa ei. Asta merge până la căutarea unui „cuvânt” din care derivă ulterior toată lumea și care niciodată nu poate fi zis. Mi-am dat seama că moldovenii fac exact asta când am văzut o plăcuță (și nu într-un singur loc) pe care scria „în acest loc va fi amplasat monumentul în memoria…”. Așadar, chiar și lipsa monumentului face istorie, ba chiar două, una cu ce va reprezenta și cealaltă cu istoria sa până să devină ceea ce va fi. Acel monument, de dinainte de amplasarea lui, e Monumentul, de fapt. Cuvântul ce nu poate fi spus, dar din care derivă toate, Monumentul ce nu poate fi construit, dar care generează toată Istoria și Poporul care nu poate fi independent, dar din care se trag toate popoarele. Când am trecut pe lângă sediului Guvernului, tricolorul de pe acoperiș flutura în vânt și de la distanța și din unghiul sub care mă uitam nici nu se mai vedea stema de pe el. Nu aș ști să spun exact de ce, dar am zâmbit.


Am luat cina la un restaurant, iar părerea generală că în Moldova e mâncare bună și ieftină e avizată. Am mâncat iepure în sos de vin, ceea ce nu prea se găsește în meniurile de la noi, și am plătit puțin peste 10 euro. De fapt, în Republica Moldova totul e mult mai ieftin, moneda lor națională e de 4 ori mai mică decât leul românesc.


A doua zi

În dimineața următoare, aveam planificată plecarea în Transnistria. Știam că autobuzul spre Tiraspol pleacă de la Piața Centrală. Am identificat destul de greu peronul de plecări cu destinația asta. Am găsit pe cineva care făcea curse cu mașina personală și care cerea doar puțin mai mult decât biletul de autobuz. Am acceptat să merg cu el, deși, în general, poate fi o alegere extrem de proastă ca în calitate de străin să călătorești într-o zonă de conflict înghețat cu un necunoscut fără să vorbești limba locală. Faptul că nu știu deloc rusă i-a produs un șoc șoferului care, pentru a se convinge, a mai întrebat neîncrezător:


— Și totuși, nu vorbiți rusă deloc-deloc?


Nu. Totuși, voiam să ajung la Tiraspol. Să văd și eu cu ochii mei Armata a 14-a de menținere a Păcii. Așteptând să găsim alți pasageri, o femeie a întrebat în rusă șoferul cât costă cursa, iar el a răspuns și au început amândoi să râdă. Întorcându-se mi-a explicat:


— Doamna m-a întrebat cât costă cursa și i-am spus în glumă că 600 de lei, iar a zis că de banii ăștia mai bine se duce la Leningrad.


Există și la noi genul acesta de expresie, în care aduci în discuție o locație foarte îndepărtată, dar era prima dată când auzeam despre Leningrad în altă parte decât într-un film despre Al Doilea Război Mondial. Totuși, o nuanță care poate fi importantă e ca femeia s-a referit la Leningrad și nu la Stalingrad, deși sunt orașe diferite, dar situate tot la o distanță foarte mare, deci la fel de bune, iar Stalingrad (azi Volgograd) având în vedere importanța istorică, sigur era mai la îndemână. Mă raportez istoric pentru că ea însăși a făcut-o folosind fostele denumiri ale orașelor. Mă întreb dacă această preferință nu ascunde, de fapt, o tendință nouă de a-l prefera pe Lenin în detrimentul lui Stalin. Următorul pasager care a venit era un tip extrem de vorbăreț care a început conversația întrebându-mă cordial ce mai fac. Am început să mă plâng, pentru că în cultura noastră politicos e să te plângi când primești această întrebare. Nici nu contează care își sunt problemele, nu te ascultă de obicei nimeni. Important e să ai și să fie multe. L-am întrebat, ulterior, și eu același lucru. Mi-a răspuns zâmbind că el face foarte bine — ironic pentru un om care trăiește într-o țară foarte săracă, nerecunoscută oficial de nimeni; eu, care stau în capitala unei țări din Uniunea Europeană, eram plin de „probleme”. Am întrebat naiv dacă nu e greu să trăiești în Transnistria, cu armata pacificatoare acolo. Mi-a răspuns ceva în rusă, apoi s-a oprit și mi-a tradus:


— Rușii nu vor pleca niciodată de aici.

— Așa pare, chiar și dacă își vor retrage armata.


Șoferul avea mai multe permise și mai multe pașapoarte, mi-a explicat că cei mai mulți sunt în această situație. Actele emise de Republica Moldovenească Nistreană nu sunt recunoscute, așa că mai au unele emise de la Chișinău și mulți dintre ei și emise la Moscova. În 30 de minute s-au ocupat toate locurile și am putut pleca. Cu noi era și un copil de 12-13 ani care călătorea singur. Tot drumul au vorbit în rusă și nu am înțeles nimic, însă niște nume tot am putut reține. Astfel, s-a zis de 3 ori „Germania” și „Merkel”, de 2 ori „Yevropeyskiy Soyuz” și de 5 ori „Băsescu”. Nici măcar o dată nu s-a spus România, față de care credeam că frații noștri sunt legați ombilical. Au râs și au glumit tot drumul, atmosfera era totuși încărcată, ca atunci când ești blocat în lift, dar măcar nu trebuie să ajungi urgent undeva și deci, asta nu te încurcă. Așa păreau și ei, patru Ulise într-o Toyota hybrid mergând spre casă într-un viitor care se încăpățâna să fie mereu prea departe. În aceeași metaforă (sau măcar în spiritul ei), eu eram doar un Leopold Bloom, căci deși ei trăiau într-un soi de butaforie, se revendicau din tragedii mari și autentice, care nu se referă la război, se referă la râsul în fața sa, la faptul că deși Nistrul a avut propria-i apă înecată în sânge, acei oameni pot bea oricând din el. În contrast, mie îmi rămâne dulcea și greaua mitologizare a cotidianului, cum făcea și Joyce. Nu sunt cetățean al Imperiului ca ei, capabil să schimb cursul poveștii. În vest se scriu poveștile, în vreme ce în est e trăit basmul.


La pseudo-frontieră am mers cu șoferul într-o gheretă unde un militar mi-a completat permisul de ședere pentru 6h. Imediat după așa-numita graniță, am intrat în Tighina sau Bender (cum ar spune autoritățile țariste și după, cele comuniste), oraș prezidențial, având în vedere că fostul președinte, Emil Constantinescu, s-a născut aici. Totuși, importanța orașului datează de un pic mai mult timp, cam din secolul III, î.Hr.. În Tighina drumul te duce pe strada „Răscoalei din Bender”. Numele ei e menit să comemoreze una dintre cele mai jalnice prestații ale armatei sovietice, mai exact a Armatei a 3-a Ucraineană, din 27-28 mai 1919. „Răscoala” a fost, în fapt, o incursiune militară prost pregătită ce a fost înăbușită foarte repede de români, iar contribuția populației locale la evenimente, deși formată majoritar din ruși și evrei, a fost cvasi-nulă. Totuși, în Transnistria autoritățile prezintă acest fapt drept o „pagină glorioasă de luptă eroică a Basarabiei muncitoare” împotriva ocupanților români agresori. În Tighina mai sunt nume de străzi interesante, precum strada Comunismului, strada Lenin, strada Sovietelor, strada Comsomolului. De la Tighina la capitala Tiraspol sunt vreo 15 kilometri, par a fi unul în continuarea celuilalt. Au chiar și linia 19 de troleibuz care le leagă. Șoferul m-a lăsat chiar în Piața Suvorov și mi-a explicat că ar fi bine ca la întoarcere să iau autobuzul spre Chișinău din Tighina. M-a încurajat să pun întrebări localnicilor și mi-a scris cu grafie chirilică, în rusă, „autogară Bender”.


— Să nu vă fie teamă să vorbiți și să întrebați ceva, că mai sunt și care știu română. Dar să nu aveți teamă, nu e așa cum ați auzit, nu vă împușcă nimeni în cap.


Steagul regiunii separatiste și al Rusiei sunt arborate simultan pe clădirile oficiale, pe stâlpi, la porți și, în principiu, oriunde poate fi arborat ceva. Statuia lui Lenin tronează în fața Casei Guvernului și Sovietului Suprem. Păstorel Teodoreanu probabil ar zice că e pusă strategic cu fundul la geamurile clădirii ca să arate celor dinăuntru „care-i fața rusului”. E relativ pustiu și foarte multă liniște. În piața centrală zace pe un piedestal un tanc care, după gradul de uzură și tehnică, pare din Primul Război. A trebuit să schimb leii moldovenești în ruble transnistrene, o monedă care, la fel ca țara, nu e recunoscută și nu valorează nimic în afară celor 4163 kmp ai regiunii. Nistrul e foarte aproape și îl trec pe un pod semi-pietonal. Din nou, realitatea e contrară imaginii din capul meu. Eu îmi imaginam mereu acel râu complet militarizat, plin vehicule amfibie, vapoare și bărci ale miliției locale, lunetiști în copaci și accesul extrem de reglementat. În schimb, am găsit o grămadă de civili care făceau plajă pe mal, zeci de copii care înotau sau se jucau în apă și câteva bărci de agrement. Părea idealul spațiu fără timp, fără mișcare, ferit de schimbare, imortalizat. Părea că acolo nu există schimbări climatice, crize sanitare, dispute asupra identității de gen, șomaj, criminalitate (în afara celei de stat) și, în general, Europa era ascunsă după o margine și exilată la ani-lumină. Dacă nu te uiți suficient de des la telefon riști să te pierzi în încremenirea anilor 80 ce bântuie în voie acolo. Mai e ceva foarte specific și aș îndrăzni să spun mistic la Tiraspol, deși probabil că există o explicație științifică, dublată de una psihologică pentru observația următoare. Lumina soarelui e cu totul alta acolo, e un galben mult mai profund, mult mai strălucitor, ca niște raze ondulate. O singură dată am mai văzut un soare din ăsta în realitate, în vara lui 2001, când avem 4 ani, îmi amintesc exact că a fost poate prima, dar sigur ultima dată când am văzut o lumină de acest fel. Am zis că o singură dată am văzut în realitate pentru că am văzut același gen de lumină în „Sacrificiul” lui Tarkovski, în scena în care Alexander își dă foc la casă.


Tot în centru se află (evident) un monument al eroilor din Al Doilea Război, dar și al celor ce au murit în conflictul din 1990-1992. Atunci milițienii moldoveni au luptat cu niște pistoale-mitralieră vechi și mașini cu blindaj puțin mai gros decât tabla împotriva Armatei a 14-a, cazacilor de pe Don și din Kuban, împotriva UNA-UNSO, Gărzii Naționale a Ucrainei și trupelor de frontieră din Ucraina. Ce a făcut România în acel conflict? La fel ca în 1812 și 1940: nu a intervenit și a condamnat verbal escaladarea tensiunilor.


Cu echivalentul a 5 lei moldovenești se poate vizita Muzeul de Istorie Locală, unde sunt găzduite multe fotografii din perioada sovietică și cea a conflictului. Ghizii nu vorbesc nici română și nici engleză și sunt, în general, neprietenoși. Nu pot spune același lucru despre localnici, care au încercat plini de intenții pozitive să îmi răspundă mereu la întrebări. Din nefericire, în rusă, așa că nu mi-au fost de ajutor. Înainte să mă pregătesc de plecare am făcut un act tipic pentru un român agresor și am rupt un trandafir din parcul central. Acum se usucă liniștit la mine pe birou. În stația de troleibuz am reperat pe cineva care avea o sacoșă de la Cărturești și m-am dus țintă spre ea, fiind convins că vorbește română. Speram să anihilez sterilitatea interacțiunii mele cu cetățenii din regiune și să simt pulsul comunității locale. Visul mi-a fost sugrumat de propoziția:


— YA ne govoryu po rumynski.

Vorbea însă engleză și chiar foarte bine, fără pic de accent. M-a condus până la autogara din Tighina. Am întrebat-o o mulțime de lucruri despre viața obișnuită de acolo. Provine dintr-o familie multi-etnică, tatăl e rus, iar mama ucraineancă. Avea 4 ani când a început războiul și își aduce aminte traumatizată de el. Spune că au fost abuzuri atât ale autorităților de Chișinău, dar mai ales din partea pacificatorilor ruși. Paradoxal, se consideră moldoveancă, fără să cunoască deloc română sau să aparțină măcar etnic. Nu vrea să plece în Occident, nu vrea pașaport nici românesc, nici rusesc. Vrea doar să se retragă armata, să nu mai fie vreodată conflict aici. Cu toată sărăcia, vrea să rămână la Tiraspol, unde sunt casa și familia ei, în Republica Moldova, despre care spune că e țara ei. Mai puțin paradoxal, cel mai frumos oraș în care a fost i se pare Odessa și m-a întrebat dacă am auzit de el. Noi, în România, nu numai că am auzit de el, dar avem și multe probleme cu asta. În portretul foarte vag intră o trecere condamnabilă de unii istorici a Nistrului, care ne-a făcut să pierdem Basarabia după război, o cucerire glorificată, un Mareșal încă aclamat de un grup important al populației, o explozie a clădirii comandamentului și un episod semnificativ despre participarea țării noastre la Holocaust prin executarea a 19 000 de evrei și trimiterea în lagăr a 45 000. Așa că da, știam de Odessa. Am întrebat care e viața cotidiană acolo și dacă e așa cum auzim la București:e plin de traficanți de arme, organe, carne vie și asasini.?A râs și a spus că la ei criminalitatea e aproape zero și astea sunt doar zvonuri răspândite de la Chișinău. Canonic ar fi fost să dau de un soi de izolaționism cultural, trupele ei preferate erau The Cure și Joy Division. E cert că post-punkul se potrivește de minune cu spațiul (tot) post-industrial, sovietic, degradat dinăuntru. Nu e mare fană Kino, spre deosebire de mine, și nici Nautilus Pompilius. Citea „Sapiens” de Harari. Am fost curios dacă știe ceva despre literatura română contemporană, dar nu era la curent cu ea. Bineînțeles că i l-am recomandat pe Flavius Ardelean, mai ales ca anul trecut i-a fost tradusă „Scârba” în rusă. S-a revanșat repede, spunând că a făcut primele trei clase primare în română și își aduce aminte de Eminescu și Vieru. Mai mult decât atât, și-a adus aminte și a recitat integral „Ce te legeni?”. Nu mai știa ce spune, doar reproducea sunete a ceva ce învățase de mult la școală. Era ca un călugăr al unei religii vechi, fără o cultură scrisă care ține ritualuri fără să le mai înțeleagă semnificația. Devine un metronom care măsoară timpul cu ritmicitatea formulelor ritualice. La Tiraspol, timpul se măsoară și cu repetarea lui Eminescu. Și era pentru prima dată când, după ani de revoltă prostească, simțeam și eu că Eminescu e Mare. Și-a mai amintit o strofă dintr-o poezioară cu care nu mai știa ce e și care nu mai însemna nimic „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată/ Un șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată.”.


La părăsirea regiunii controlate de separatiști, un subofițer rus mi-a adresat o întrebare relativ lungă pe care nu am înțeles-o. Am răspuns într-un târziu cu un „da” neconvingător. A făcut semn autobuzului să își continue drumul. Am avut opriri în multe stații prin satele de pe traseu. La un moment dat a urcat o adolescentă plină de tăieturi paralele pe ambele brațe. Păreau recente. A adormit imediat cum a urcat. S-a trezit la intrare în Chișinău foarte speriată și i-a cerut șoferului să o lase să coboare.

A treia zi