Nodul gordian de lângă Europa – revenire la geopolitica de secol XIX



Generația părinților noștri a învățat la școală că secolul XXI va fi unul al păcii – în cazul în care „lupta pentru pace” a statelor socialiste în frunte cu Uniunea Sovietică va avea succes. Fără îndoială, și copiii din alte țări, situate mai spre vest, învățau câte ceva despre intervențiile armate în țări îndepărtate, pentru pacea mondială. Nu degeaba s-a născut, în limba engleză, celebra expresie cu ”fighting for peace is like...” pe care nu o pot reproduce aici integral. Într-adevăr, după cel de-al doilea război mondial, odată cu înființarea ONU, adoptarea Cartei Națiunilor Unite și stabilirea sistemului contemporan de relații internaționale o intervenție militară nu mai poate purta, de jure, caracter ofensiv, de cucerire. Din această cauză nu mai avem în prezent în nicio țară a lumii ministere de război, ci ministere ale apărării. Tot din această cauză, în zilele noastre nu se mai practică declararea formală a războiului prin notificarea autorităților țării împotriva căreia are loc intervenția (după cum se făcea în cele două războaie mondiale, de exemplu). Toate țările lumii și-au asumat, prin calitatea de membre ale ONU, că nu vor porni războaie, și și-au rezervat doar dreptul de a folosi forța armelor pentru a se apăra împotriva unei agresiuni externe.


Pe hârtie, deci, stăm bine. Însă realitatea internațională a secolului XXI are tendința ca uneori să capete nuanțe pronunțate de secol XIX. Aproximativ asta se întâmplă acum la frontiera dintre Iran, Azerbaidjan, Armenia și Turcia. În această regiune de la răscrucea Caucazului, Orientului Mijlociu și Asiei Centrale asistăm la o actualizare a luptei de acum două secole pentru drumuri comerciale, control teritorial și influență politică. Un conflict cu origini în perioada sovietică – cel azerbaidjano-armean pentru provincia Karabahul de Munte – a trecut printr-o escaladare a violențelor anul trecut, atunci când Azerbaidjanul a reușit, cu ajutor militar din partea Turciei, să recupereze 75% din teritoriul pierdut în 1994 în fața separatiștilor armeni susținuți de statul armean. Ieșind la frontiera cu Armenia, trupele Azerbaidjanului au demarat acțiuni de forțare a părții armene să asigure deschiderea unui coridor de acces pentru Azerbaidjan spre teritoriul său situat dincolo de teritoriul Armeniei, care are frontieră comună cu Turcia.


Acest coridor terestru – aflat, pretinde Azerbaidjanul, sub propria sa suveranitate – ar lega Turcia de Marea Caspică și, mai departe în Asia Centrală, de țările turcice de acolo – Kazahstan, Uzbekistan, Kîrgîzstan și Turkmenistan. Tot ceea ce lipsește realizării acestui plan este o șosea care să întretaie fâșia de teritoriu armean cu lățimea de 35-40 de kilometri căreia armenii îi spun Siunik, iar azerii – Zanghezur.


Armenia se afla până acum câteva săptămâni într-o situație aproape disperată, având zeci de kilometri pătrați din propriul teritoriu recunoscut internațional sub ocupația armatei azere și având porțiuni dintr-o șosea strategică ce leagă centrul și sudul țării blocate de autoritățile azere sub pretextul că se află pe teritoriul Azerbaidjanului. Rusia, principalul aliat politico-militar al Armeniei, a preferat să stea la distanță, cu toate că și-a asumat obligația de a apăra integritatea teritorială a aliatului armean pe teritoriul căruia are trupe. Azerbaidjanul este, la rândul său, o fostă republică sovietică și chiar dacă relațiile sale cu Moscova nu sunt atât de strânse ca ale Armeniei importanța sa pentru Rusia impune autoritățile de la Kremlin să aibă o atitudine prudentă și pe cât posibil echidistantă între cele două părți aflate în conflict.


Intervenția Iranului în apărarea Armeniei… și a păcii în regiune?

Cu o Rusie care se abține de la acțiuni deschise în favoarea vreuneia dintre părți și cu o Turcie dedicată cu trup și suflet asistării plenare a Azerbaidjanului, se părea că Armenia este condamnată să cedeze, într-un final, în fața pretențiilor formulate de Baku. La sfârșitul lunii septembrie, în ecuație a intervenit cealaltă putere regională importantă din zonă, Iranul, care deține o frontieră terestră cu Azerbaidjanul și Turcia, dar și câteva zeci de kilometri cu Armenia, prin provincia Siunik, cea care riscă să ajungă ocupată de Azerbaidjan. În cazul în care acesta din urmă și-ar atinge obiectivele, Iranul ar fi lipsit de calea alternativă de acces către Marea Neagră – prin Armenia și Georgia – și ar depinde integral pentru legături cu Rusia și Europa de traversarea teritoriului controlat de tandemul turco-azer, cu care relațiile istorice ale Iranului nu au fost tocmai strălucite. Accesul Iranului spre Armenia este crucial și pentru intențiile Teheranului de a-și asigura o rută pentru exportul gazelor spre Europa în perspectiva normalizării relațiilor cu țările occidentale. În plus, pe teritoriul Iranului locuiesc peste 20 de milioane de etnici azeri, constituind un sfert din populație – de peste două ori mai mulți decât în Republica Azerbaidjan. O joncțiune terestră și o cvasicontopire politico-militară a Turciei și Azerbaidjanului, cu o populație combinată de aproape 100 de milioane, ar reprezenta și o amenințare geopolitică serioasă pentru viitorul Iranului, nu doar una comercială/economică.


Pentru a le arăta azerilor și turcilor că nu e dispus să tolereze schimbarea frontierelor Armeniei în avantajul Azerbaidjanului, Iranul deplasează de câteva săptămâni zeci de mii de trupe și tehnică militară spre frontiera de pe râul Arax. Acestea au fost implicate într-o serie de exerciții militare de anvergură. În același timp, retorica oficialilor iranieni a fost deosebit de dură la adresa Azerbaidjanului și Turciei, acestea fiind prevenite direct să nu încerce nimic împotriva Armeniei. Despre gravitatea situației stă mărturie intervenția personală a ayatolahului Ali Kamenei, liderul suprem al țării. Acesta a apărat exercițiile militare ale armatei iraniene și i-a chemat pe „vecinii din nord-vest” să „acționeze cu înțelepciune”. El a condamnat intervenția „forțelor din afară” în regiune. Cu toate că nu i-a numit direct, declarația sa se referă la Israel, acuzat de Teheran că folosește teritoriul Azerbaidjanului pentru a pregăti și a desfășura operațiuni militare împotriva infrastructurii nucleare a Iranului. Cu toate că există, într-adevăr, o colaborare militară intensă între Azerbaidjan și Israel, Iranul folosește o tactică de tipul „bate șaua să priceapă iapa” – lansează niște acuzații foarte previzibile și deloc surprinzătoare împotriva Israelului, însă adevărata țintă, de această dată, este Turcia. Măsurile de răspuns ale acesteia nu s-au lăsat așteptate. În primele zile ale lui octombrie, largi efective militare turce au fost masate la frontiera cu Iranul, iar în regiunea autonomă azeră Nahicevan se desfășoară exerciții militare turco-azere. În același timp, Azerbaidjanul și-a adus și el trupe la frontiera cu Iranul și le-a plasat în alertă. Turcia a închis patru puncte de trecere ale frontierei cu Iranul. În prezent, toți observatorii sunt în expectativă. Nu putem spune dacă va urma o calmare sau o escaladare a tensiunilor, însă în spatele contactelor diplomatice se află multă ostilitate și o nedorință a vreuneia dintre părți să cedeze. Situația are caracteristicile unui joc cu sumă nulă – cine dă înapoi pierde exact atâta cât câștigă celălalt.


Rusia încearcă să se implice pentru evitarea unei confruntări militare prin negocieri cu Iranul, ministrul de externe al căruia a vizitat Moscova zilele trecute pentru discuții cu omologul său rus. Însă influența rusă s-ar putea să nu fie suficientă pentru dezescaladare în condițiile în care Rusia nu e văzută de Iran drept tocmai un arbitru imparțial. Moscova ar putea avea un interes în ciuntirea teritorială a Armeniei și blocarea accesului Iranului spre Europa. Dacă miliardele de metri cubi de gaz iranian pătrund pe piața europeană, Vladimir Putin nu va mai putea influența prețul gazelor pe Bătrânul Continent doar prin câteva declarații, așa cum vedem că se întâmplă în aceste zile.


Într-un final, ce trebuie să reținem e că avem de-a face cu un nod conflictual foarte intens în vecinătatea imediată a Europei, în care sunt implicate, direct și indirect, mai multe state importante: Iran, Turcia, Azerbaidjan, Armenia, Rusia și Israel. Dezlegarea pașnică a acestuia este prerogativa diplomației, însă complexitatea sa sugerează că și în secolul XXI vor continua confruntările pentru resurse, drumuri comerciale, teritorii și poziționare (geo)politică. Viziunea idealistă privind relațiile internaționale primește lovitură după lovitură. Însă este esențial să nu ne (re)obișnuim cu războaiele ca formă de rezolvare a diferendelor între națiuni.