Nu m-am gândit vreodată că o carte poate să doară în atât de multe feluri



Nu mai știu cu ce ocazie am văzut cartea aceasta, cert este că din momentul în care am pus ochii pe ea am știut că nu voi avea liniște până nu o voi citi și așa a fost. Iată că au trecut aproape două săptămâni și cu greu am reușit să îmi adun gândurile ca să scriu ceva despre ea.


Cum a durut cartea aceasta! Nici nu m-am gândit vreodată că poate să doară o carte în atât de multe feluri. Am rămas cu o cicatrice care încă pulsează în diferite momente ale zilei, iar noaptea se întorc să mă bântuie cuvinte, scene, personaje. Cred că e necesar să precizez că această carte este o autobiografie, pentru care a câștigat Premiul Jean-Jacques Rousseau, iar tot ce se întâmplă este cât se poate de real.


În Consimțământul, Vanessa Springora aduce la suprafață din cele mai adânci ascunzători ale sufletului ei traume și personaje care i-au schingiuit tinerețea. Am perceput această carte ca pe o încercare de a se reconcilia cu sine, de a se ierta, de a-și da jos vinovăția, o smoală groasă în care o îngropaseră cei din jurul ei.


Vanessa este crescută numai de mama ei și lipsa tatălui lasă urme adânci. Durerea acestei absențe se simte din primele pagini până la finalul cărții, reprezentând o constantă la care Vanessa se va întoarce de foarte multe ori. La 13 ani, aceasta va întâlni Iadul, întruchipat în persoana lui G., un scriitor influent al vremii, în vârstă de 50 de ani. Flatată de atenția pe care bărbatul i-o acordă, de dragostea cu care o înconjoară, aceasta încearcă să umple absența tatălui cu prezența lui G. și i se abandonează în întregime la numai 14 ani.


Pe lângă relatările dureroase ale acestei relații abominabile, Vanessa Springora pune accentul pe indiferența societății asupra faptelor de acest gen și nu ai cum să nu simți indignare și repulsie față de toată lumea care a luat parte la astfel de lucruri. Foarte trist este că G. știa foarte bine ce face, fiind cunoscut pentru cuceririle sale foarte tinere, căutând în toate colțurile lumii copii vulnerabili, cu care își satisfăcea poftele bolnave și despre care SCRIA și tocmai aceste scrieri îi aduceau recunoaștere și admirație din partea celor care îl înconjurau.


„Mă gândesc la cititorii lui. Îmi închipui dintr-odată niște domni abjecți, cărora le atribui imediat o înfățișare la fel de revoltătoare, ațâțați de descrierile acestea ale trupurilor încă fragede.”

Într-o secvență care m-a dus cu gândul la Barbă Albastră, Vanessa citește cărțile care i-au fost interzise și descoperă ce fel de om era G. și cum a fost păcălită să intre în acest joc îngrozitor, sub privirile mamei și prietenilor ei, dar și a întregului oraș. Cere ajutorul unor persoane importante, inclusiv al lui Cioran, însă toți ridică din umeri și, mai grav, subliniază faptul că totul s-a întâmplat cu voia ei. Era decis: micuța Vanessa și-a dat consimțământul și totul era în regulă.


M-a năucit curajul scriitoarei de a-și proiecta durerea pe un ecran la care are acces toată lumea; desigur, toată lumea care vrea să vadă și să înțeleagă. Aceasta nu scoate în față doar trauma prin care a trecut, ci și toată murdăria unei epoci și a unor persoane dintr-un mediu select. Toată această mizerie nici măcar nu a fost băgată sub vreun preș, ci a fost lăsată să putrezească în văzul tuturor, fără a deranja vreo clipă.


„În afară de artiști, numai preoții au mai scăpat așa de consecințele faptelor lor. Chiar scuză literatura totul?”

Nu știu când am mai simțit atât de multă revoltă și furie și de fiecare dată când îmi plutesc prin fața ochilor anumite pasaje din carte mi se strânge stomacul atât de tare încât am impresia că o să dispară cu totul. Toate întâlnirile cu G., fiecare moment intim și toate discuțiile cu el lasă niște dâre enorme în viața Vanessei, unele pe care se va chinui mulți ani să le șteargă, să le ascundă. Fiecare zi petrecută cu el o rupe pe Vanessa de mediul în care a crescut, de prietenii și rudele ei, o izolează de toată lumea și, când aceasta vrea să se întoarcă, are de parcurs un drum extraordinar de greu. Vanessa nu trebuie să se lupte doar cu amintirile dureroase și senzația acută de goliciune din interiorul ei, ci este nevoită să țină piept și hărțuirii continue a lui G., realizată mai ales prin intermediul cărților lui, în care tânăra fată devine personaj principal, cărți la care au acces toate persoanele din jurul ei, o continuă amintire a tot ce a fost.


„Va trece mult timp până să mă simt eu însămi cu un bărbat, fără ajutorul alcoolului sau al psihotropelor. Până să accept fără să mă gândesc prea mult să mă las în voia altui trup, cu ochii închiși. Pentru a regăsi calea spre propria mea dorință. Va trece mult timp, ani întregi, până să găsesc un bărbat în prejma căruia să am încredere pe deplin.”