Nu mai ține linia ocupată, un spectacol despre curaj și realitatea pe care vrem să o ignorăm



În data de 18 decembrie 2021, pe scena Teatrului Național din Cluj-Napoca a avut loc premiera spectacolului Nu mai ține linia ocupată, în regia Adinei Lazăr, după textul cu același nume scris de Alexandra Felseghi.


Când vorbim despre artă, cea cu adevărat de calitate este cea care dă dovadă de curaj, care mișcă ceva înăuntrul nostru, care spune povești adevărate, fie ele dureroase sau nu, care încearcă să deschidă ochii. Artiștii cu adevărat valoroși sunt cei care dau dovadă de curaj când vine vorba de arta lor, care nu se gândesc: „oare ce va spune mama?”, „ce vor spune vecinii?”, „voi fi judecat?”. Sunt cei care spun adevărul. Adina Lazăr și Alexandra Felseghi sunt doi astfel de artiști, care deja de ani de zile lucrează împreună și au adus pe scenele teatrelor, în fața lumii, subiecte incomode, care au scos spectatorii din zona de confort, care au subliniat fără ocolișuri problemele adevărate ale țării noastre.



După ce au făcut senzație cu spectacolele Fabrici și uzine și Verde tăiat, cel din urmă fiind nominalizat la premiile UNITER în anul 2021, au venit cu un nou subiect, o rană care încă sângerează în mentalitatea noastră colectivă. „Nu mai ține linia ocupată”, patru cuvinte care încă răsună dureros în sufletele românilor. Piesa face parte din Trilogia (ne)Dreptății, alături de Verde Tăiat, a treia fiind încă în lucru.


Ce este și mai inedit este că premiera acestui spectacol a avut loc pe scena Teatrului Național din Cluj-Napoca, un loc în care, de obicei, se abordează subiecte mai cuminți, de multe ori spectacole clasice. Faptul că un spectacol care ține de teatrul social, cu un subiect atât de controversat a ajuns la Naționalul clujean, este din nou o dovadă de curaj.

În premieră națională, un text inedit, scris pentru scena Teatrului Național din Cluj-Napoca, Nu mai ține linia ocupată are la bază cazul Alexandrei Măceșanu, tânăra răpită și ucisă în vara anului 2019 în Caracal. O poveste îngrozitoare în fața căreia „întreaga echipă a simțit revoltă și neputință”, dar care a trezit nevoia „de a oferi o voce unor femei ale căror tragedii ar fi putut fi evitate dacă ele ar fi fost tratate cu mai mare seriozitate atât de comunitate, cât și de autorități“, așa cum afirmă autoarea, Alexandra Felseghi.



Regizoarea Adina Lazăr mărturisește că „există momente în spectacol atât de tensionate și încărcate emoțional” cu care e greu să te obișnuiești. Spectacolul spune povestea tuturor fetelor care provin din familii destrămate, care au avut parte de violență domestică, care au fost violate, care au fost trimise la produs, care ajung să crească într-un mediu atroce, dar care este singura familiaritate pe care o cunosc.

„M-a bătut rău, dar a fost numai vina mea. M-am învățat minte că dacă plâng e mai rău”, spune Andreea (interpretată de Diana Buluga).

Astfel, spectacolul tratează, în paralelor, două povești: cazul Alexandra Măceșanu, celebrul caz Caracal, a părinților îndurerați care se bazează pe oamenii lege să le salveze fetița, și povestea Andreei, una dintre multele fetițe care au fost violate: ea rămâne însărcinată și ajunge într-un centru pentru femei abuzate.


Este o realitate de lângă noi, o realitate prea puțin mediatizată. Când se descoperă astfel de cazuri, presa bubuie, dar apoi totul se stinge. Altele devin mai importante. Cine cu cine s-a cuplat, cine de cine a divorțat, cine pe cine a înșelat. Iar acele subiecte au sute de mii de citiri. Poveștile fetelor care nu au fost niciodată copii cine le citește? „Nu am zis nimănui, că îmi e rușine”, mai spune fetița violată.