Pathologic 2 – probabil cel mai bun joc pe care nu îl recomand nimănui



Pentru că majoritatea cititorilor articolelor mele vin, mai degrabă, din zona jocurilor video decât din cea de tabletop, m-am gândit să vă las aici câteva idei despre Pathologic 2, un joc care m-a captivat încă de la prima apariție, pe care îl revizitez ocazional și pe care nu sunt sigur că îl recomand, chiar dacă îl iubesc foarte mult.


Traducerea primului Pathologic, din rusă în engleză, a fost atât de proastă, inițial, încât și să fi vrut să-l joci, n-ai fi putut, neînțelegând dialogul dintre personaje și obiectivele care trebuie îndeplinite. Puținii fani ai primului joc l-au îndrăgit atât de mult încât, în ediția nouă, traducerea a fost revizuită, ceea ce l-a făcut accesibil și curioșilor nevorbitori de rusă, cum aș fi eu.



Dar nu despre primul Pathologic vreau să vă spun, ci despre al doilea, care, în ciuda numeralului din titlu, nu este o continuare a seriei (nu în sensul tradițional, în orice caz). Puteți juca Pathologic 2 cu toată încrederea, fără a vă fi atins de primul, și veți înțelege totul, jocul este stand-alone. Întrebarea e: veți suporta să-l jucați?


Ceea ce vă așteaptă este o experiență nemiloasă și chinuitoare în care protagonistul, Artemy Burakh, chirurg cu studii în capitală, se întoarce în orășelul natal după ce primește o scrisoare îngrijorătoare de la tatăl său. Imediat ce trenul staționează în gara orășelului, Artemy este atacat, din motive pe care nu le înțelege, și obligat să se apere, omorând trei oameni. Vestea se răspândește repede și chirurgul este văzut ca un criminal nenorocit, fiind obligat să se ascundă cum știe mai bine, până când cineva îi poate dovedi nevinovăția. Rănit, însetat și înfometat, el obține susținerea bătrânului Vlad Olgimsky, capul uneia dintre cele cele mai influente trei familii și este găsit nevinovat. Aceste familii, Kain, Saburov și Olgimsky sunt, într-o oarecare măsură, sufletul orașului, sunt cei mai puternici ai acestui loc, cei care decid cum merg lucrurile. Kainii sunt arhitecții care au clădit orașul, Saburovii sunt legislatorii și cei care se asigură că legea este respectată și Olgimsky-ii sunt puterea comercială, cei care dețin piața de carne, o industrie clădită într-un regim aproape sclavagist, pe spatele nativilor acestui loc, cei veniți din stepă.



Vedeți voi, orășelul ăsta e undeva în mijlocul nicăieriului, unde nu poți ajunge, sau de unde nu poți pleca decât cu trenul, orice încercare de a traversa stepa la pas fiind letală. Este Septembrie, ierburile sălbatice sunt în floare, iar polenul lor amplifică nevoile fiziologice ale localnicilor, le face foame, sete sau cauzează somnolență. Populația este alcătuită din cei de la oraș, oamenii moderni, care au ridicat clădiri precum catedrala sau gara, au adus lege și comerț, încercând să construiască un orășel perfect, o utopie, și cei din stepă, nomazii, care în ochii omului modern nu sunt mai breji decât bestiile de povară. Tradițiile acestor sălbatici sunt rigide, superstițiile lor sunt abundente, iar nerespectarea legii străvechi se pedepsește cu moartea.


Artemy este prins între cele două culturi, care, în mod tacit, sunt în război una cu cealaltă. Tatăl său este vraci al celor din stepă, este sânge din sângele lor, vorbitor al limbii lor, dar și-a trimis fiul să studieze medicină în capitală, ceea ce înseamnă că tânărul este, cumva, de ambele părți ale baricadelor. Și ce se întâmplă?



Se întâmplă că tatăl lui Artemy moare, împreună cu bătrânul familiei Kain, în aceeași seară în care el ajunge în oraș. Plimbându-se pe ulițe, vorbind cu diverse persoane, protagonistul își reamintește tradițiile și superstițiile stepei, unele bune, altele îngrozitor de sângeroase și descoperă că localnicii sunt îngrijorați de morțile celor doi bătrâni, care, pare-se, au mu