#poeziadeGOLAN: poeme inedite de Ana-Maria Anania


1.


ce îți mai poți șopti

când toate cuvintele au fost epuizate?

cum oprești nevoia aceasta acută de a-i alege

și de a le spune ce doare?

caut cu disperare robinetul ăla de care vorbește toată lumea

pentru a stinge jetul de vinovăție care mă sufocă după miezul nopții.


nu mai vreau să fie acolo!


rulează în mintea mea non-stop același film horror

în care am primit rolul principal.

fiecare noapte se transformă într-un cinema

și până dimineață ocup pe rând toate locurile din sală.

nu și-a mai luat nimeni bilet

și singurătatea bubuie mai tare decât coloana sonoră.


the end

însă ecranul nu rămâne alb prea mult timp,

căci gândurile mele încep un spectacol nou de teatru de umbre.

pot să sângerez în toate formele de artă și

sunt singurul meu spectator.



2.


stivuim zilnic mormane de bucurii și dezamăgiri

și ne prefacem că totul e bine.

înotăm cu greu prin oceanul ăsta învolburat,

dar ne consolăm spunându-ne că Dumnezeu nu îți

dă niciodată mai mult decât poți duce!

în timp, dezvolți o capacitate impresionantă

de a căra tot felul de experiențe și neplăceri,

însă îți garantez că fiecare zi care te ciopârțește

te va lăsa desfigurat și nu te cred când îmi spui că

poți să te mai iubești cu adevărat.

resemnarea pare să nu facă parte din codul meu genetic

și asta atrage după sine multe nefericiri și neînțelegeri.

abia după ce am aflat că străbunicul a făcut pușcărie

pentru o poezie, am înțeles ce putere pot avea cuvintele

și mă lupt constant cu teama de a nu deranja și dorința

de a scoate afară tot ce mă zgârie pe dinăuntru.




3.


dacă aș fi bărbat

aș putea merge la marginea orașului și

aș privi ore în șir stelele luna ploile de meteoriți

aș putea lua la pas toate străduțele alea vechi și frumoase

aș putea merge amețită spre casă fără să mă abordeze nimeni

m-aș îmbrăca cum aș vrea pentru că nu m-ar împunge frica

ca pe un taur în coridă de fiecare dată când ies din casă

aș putea dansa vorbi scrie fără să pară că am insinuat sau cerut ceva

dar sunt femeie

și trebuie să mă prefac că vorbesc la telefon când merg pe stradă

sau când mă urc în taxi în timp ce încerc să par cât mai ocupată

pentru a-i evita privirea plină de bale a șoferului

am nevoie de un însoțitor ori de câte ori vreau să ies din casă

după ora 8 p.m. iar dacă îți asumi riscul să ieși singură

ai semnat o declarație pe propria răspundere

deci nu va fi nimeni vinovat nimeni în afară de tine

trebuie să am grijă cum mă îmbrac căci aparent în cazul

femeilor hainele nu sunt făcute pentru a ne acoperi trupul

ci pentru a transmite mesaje secrete bărbaților

trebuie să am grijă cum mă aranjez căci grija de sine

se pare că e o minciună mai mare decât moș crăciun

și toate machiajele și cremele au fost făcute pentru a

ațâța bărbații împotriva noastră

poți să dansezi dar mereu cu grijă căci nu știi niciodată

ce ritual de împerechere mimezi fără să vrei

trebuie să porți mereu ceva ascuțit la tine - poate o pilă -

căci nu se știe niciodată dacă ți se rupe o unghie sau

trebuie să scoți ochii unui agresor


dacă aș fi bărbat

mi-ar fi frică doar de criminali

dar sunt femeie

și mi-e frică de bărbați și de criminali



4.


nu vreau să mă iubești și

să-mi fii alături la bine și la greu

până când moartea ne va despărți.

nu mă mulțumesc doar cu atât.

vreau să am certitudinea că mă vei

căuta și dincolo, orice ne-ar aștepta

după ce încheiem capitolul ăsta din viața noastră.

vreau să mă cauți și să mă lași să te găsesc,

așa cum ai făcut aici. poate te întrebi cum să faci asta.

nu aș ști să îți răspund, dar eu de aceea te adulmec în fiecare

noapte. nu vreau să îți uit mirosul. te voi căuta cu perseverența

unui câine de la antidrog, dar căutarea trebuie să fie reciprocă.

când voi ști sigur că așa va fi, abia atunci

voi fi reuși să fiu pe deplin fericită.


5.


nu mai știu exact când am realizat

că mi-era frică să îmbătrânesc

și nu din cauza morții ci din cauza a ceea ce ar trebui să devin


nu are rost să (mă) mint

încă tresar când mă trezesc în dimineața zilei de 7 septembrie

și realizez că a mai trecut un an și sunt mult mai aproape de

numere a căror lanțuri sunt sudate din așteptări și sfaturi


mă imaginez de multe ori ducându-mă singură

către cifrele acelea de ciment rece

mă lipesc cu spatele de peretele aspru și mă las încet pe vine

îmi leg bine de tot lanțurile și privesc la toți ceilalți prizonieri

a căror ochi sunt ațintiți asupra unor dorințe

care nu au fost niciodată rostite cu voce tare


clipesc de două ori și râd zgomotos

mă îmbrac cu cea mai neagră și scurtă rochiță

și alerg haotic, dar liber prin viață

sub privirile dezaprobatoare a prizonierilor din jurul meu


nu e potrivit vârstei tale rămâne gluma la care voi râde mereu


-------------------------------------------------------------------------------------


Ana-Maria Anania are aproape 26 de ani, scrie de când se știe, iubește cărțile, arta și pisicile. A participat, în perioada studenției, la câteva ședințe din cadrul Cenaclului Junimea, din Iași, a publicat în câteva reviste și platforme literare, precum Echinox, Zona literară, O mie de semne, Revista Krypton, Revista Conta, Parnas XXI, Noise Poetry, coordonată de poetul Marian Mihai și anul trecut a fost semifinalistă în cadrul concursului Rețeaua literară, organizat de poetul Gelu Vlașin. Face parte din antologia ”Row of masks”, coordonată de Adrian Mondea, apărută în anul 2019. Spune că nu are o viață exterioară care să fascineze. Nu se consideră un om „normal” și nici nu crede că trebuie să se încadreze în vreun tipar anume. Trăiește în sine mai multe vieți, mai multe persoane care se numesc și arată la fel ca ea, dar care sunt total diferite una de cealaltă (un fel de rude cu „Degețicile” scriitoarei Elif Shafak), drept care consideră că viața asta interioară, agitată, haotică, violentă este mult mai interesantă și o lasă să vorbească prin textele sale.