#poeziadeGOLAN: două poeme de Cristina Ștefan

de ce nu

de șaisprezece ani port o cicatrice

douăzeci și unu de centimetri lungime, albă, lungă, se întinde pe burtă în jos

e aproape frumoasă o ascund mereu sub costumul de baie și tricouri lungi

uite ce bine te-am cusut, mi-a zis medicul cu mândrie

cu mama, în schimb, în patul de alături, n-a fost la fel de atent

cicatricea ei, cum ar coase un copil cu sfoară gura unui sac

sau ceva ce-au putea vedea în vitrina unei măcelării

nici acum, după șaisprezece ani, pielea mea nu și-a recăpătat sensibilitatea

în timp ce a ei doare în fiecare zi


câteodată sunt prezentă doar pe jumătate

din douăsprezece ore lucrate zilnic doar șase reușesc

să mă concentrez citesc de două ori aceeași propoziție

jumătate din corpul meu mai precis stânga cea cu cicatricea

e amorțită

în jurul meu oamenii vorbesc beau vin sau cafea

pe ceașcă rujul roșu înregistrez

o parte din conversație cealaltă e supraexpusă albă arsă de soare

de la căldură pielea mea se înroșește imediat

pe brațe și pe piept acolo unde bate inima ceva deja strigă deja știe tot

răul ce are să se întâmple

scriu cu ochii închiși și nu reușesc să-mi traduc de ce


așa cum unii au rău de mâncare eu am rău de oameni

în același timp teama nesfârșită de abandon

în mintea mea aprinsă pe jumătate o întrebare

se zbate ca screensaverul pe ecranul unui calculator

de ce nu ești în stare să spui te iubesc?


serpentine

am fost ghid montan douăzeci de ani, spune el,

așa că mi-a rămas curiozitatea de-a descoperi locuri noi

m-am plimbat prin toată țara și acum două zile am auzit

prima dată de piramidele de la vâlcea

vă vine să credeți că avem piramide aici?

ceaușescu o fi știut așa ceva?

dau din cap, îngaim câteva cuvinte,

el se întoarce spre scaunul din dreapta

acolo unde o femeie cu ceas de aur spune, eu am un metru optzeci,

pe lângă sicilienii ăia de-un metru jumate, eram uriașă,

îmi place de ea, râde tare, cu toți dinții, e bronzată și-n jurul ochilor

are riduri pronunțate, neacoperite de fard

drept în fața noastră, un camion plin cu trunchiuri groase de copaci

cercurile lor, ca inelele strânse pe degetele femeii


prefer cutia manuală, pe automată, reflexele mele încetinesc

și-n felul ăsta mintea mea

se va pierde,

într-o mașină mare sunteți la fel de protejată ca-ntr-una mică,

ascultați-mă pe mine.

în timp ce vorbește, pe șosea se lasă întunericul,

ridică mâinile de pe volan, sunt sigură că ne vom izbi de parapet

omul de pământ mi se sfarmă printre degete

în urmă cu douăzeci de ani făceam drumul ăsta râmnicu vâlcea – bucurești

în dacia roșie a bunicului

cu motorul oprit

alunecam în jos pe serpentine

spre groaza bunicii

de fiecare dată luam câte-un autostopist

în general o fată

de data asta

eu

sunt

autostopista

ia spuneți, vă place muzica, întreabă el

am opt mii de melodii aici, pot să vă pun orice, inclusiv din anii 1920

în boxe începe să curgă hotel california

some dance to remember, some dance to forget

închid ochii și las muzica să alunece prin mine

desfac centura, cu un clic neauzit alunecăm

pe drumul șerpuit


***


Cristina Ștefan este jurnalist cultural și redactor de carte. A publicat articole, interviuri și reportaje în Dilema veche, Revista Arte și Meserii, District40. A publicat proză scurtă în revista Iocan și antologia Kiwi.