#prozadeGOLAN: „Fac ce n-a făcut mama”, fragment din romanul în lucru al Emiliei Toma

Când eram mică, simțeam deseori o senzație de liniște deplină când, în camera mea, între așternuturile curate și apretate – asta n-am s-o înțeleg niciodată, eu nici măcar nu calc, dar copil fiind nu îmi puneam problema de ce-ai face asta? – auzind zgomotul mașinilor în noapte, mă bucuram că sunt în camera mea și în patul meu, în așternuturile mele apretate. Îmi imaginam că oamenii care nu dormeau pe la orele alea, fiind pe drumuri, pe stradă, în mașini, nu erau liniștiți. Îmi imaginam un fel de deranj, nu știu nici acum prea bine să explic, îmi imaginam că nu era normal să umbli atât de târziu decât dacă trebuie, îmi imaginam că sunt obosiți, că ar vrea, mai degrabă, să stea și ei, cum stăteam eu, întinși în camera lor, în patul lor, între așternuturi apretate. Sau ne. Nu țineam neapărat să fie apretate, dar așa știa mama. Mai târziu, apăruseră lenjeriile de pat pentru copii cu imprimeuri cu ursuleți și tot felul de chestii drăgălașe, iar pe alea nu le mai apreta. Oricum le ieșea vopseaua la prima spălare, nu vreau să știu ce s-ar fi întâmplat după un apret.


Tot în timpurile alea, îmi amintesc că, în nețărmurita mea conștiinciozitate în ale școlăritului, uneori intram în panică. Am dat de greu de câteva ori, mai ales la matematică. Cel mai stresant era când aveam prea multe probleme de rezolvat. Cu ocaziile alea, mama avea o vorbă care mă liniștește și azi. Dacă îmi amintesc cuvintele astea sau dacă îți spun asta despre mine, o ții minte și mi le repeți în momente cheie, mă liniștesc profund și îmi dau restart imediat. Din aproape în aproape. Cuvintele magice ale mamei. Cuvintele astea mă liniștesc și acum. Cel mai mult am apelat la ele în liceu, dar nu pot să spun dacă în facultate le-am folosit mai mult decât în liceu. În sesiuni, sigur. Mai ales la anumite materii. Nu am avut nicio restanță. Niciuna, nu exagerez. Pur și simplu nu am avut restanțe. Și în afară de din aproape în aproape, a mai avut mama niște chestii pe care le-am iubit și pe care nu am reușit niciodată să le deslușesc. E adevărat că o descriu mai degrabă ca fiind ștearsă și calmă, aproape ca și când nu ar fi existat. Dar am iubit-o mult. A fost atât de bună încât nu aveai cum să nu o iubești. Numai că o iubeam cu un soi de milă, ceva ce nu reușeam să definesc. O iubeam și era ceva în neregulă pe lângă. Poate tata, poate ceva ce trăia ea și nu îmi spunea deși plana în aer, poate doar mi se părea și nu mai era nimic. Dacă mă strofoc foarte tare să scot o idee în sensul ăsta, poate să fi fost faptul că o vedeam prea bleguță și cred că ar fi fost mai bine pentru ea să fie mai... altfel. Poate că i-ar fi trebuit puțin din perversiunea tipelor după care umbla tata pe când era în liceu. Dacă nu la început, să fi căpătat măcar mai târziu ceva din stilul acelor femei. Nu cred că a învățat-o nimeni nimic. Așa a fost ea, punct.


Poate ea nu a avut un văr frumos la care să vadă ce am văzut eu la Ionuț. Ionuț, adică vărul meu frumos. Poate ea nu a avut un tată care, la vârsta de șaisprezece ani să îi dea o plamă și să îi spună curvă. Plus că ea nu și-a pierdut părinții când era adolescentă și puțin peste vârsta aia atât de periculoasă. Mi-am cunoscut bunicii din partea mamei. Bunicul a murit înaintea ei, bunica după ea. Când a murit bunicul, prima reacție pe care am știut să o am a fost să râd. Eram în liceu, se întâmpla cu vreun an sau doi înainte să moară tata. La tata nu am râs pentru că știam că urma să moară, dar la bunicul a fost din senin și nu am fost pregătită. Dacă îmi aduc bine aminte, mă sunase mama din oraș să îmi spună, iar eu eram fix cu vărul, iată, vărul omniprezent în copilăria și adolescența mea. Da, când a murit bunicul din partea mamei era vară, deci eram cu Ionuț, care era nelipsit din Arad în vacanțele de vară. El probabil pregătea niște teancuri de cărți de care să camufleze o cameră de luat vederi menită să imortalizeze momentele pasionale alături de gagicuțe. Eram cu el, iar mama m-a anunțat că a murit bunicul și eu am râs. Doar eram suficient de stăpână pe mine cât să nu plâng, nu-i așa? Sau poate voiam să par așa în fața vărului cel important. Și frumos. Mama nu a comentat, nu-i stătea în fire. Bunicul nu a învățat-o nici să comenteze, nu i-a spus nici că e curvă. Nici nu a fost. Tata a fost singurul ei bărbat. Mama a fost bleguță. Cred că, din cauza asta, a suferit. Mama nu a fost curvă. Fac ce n-a făcut mama.

--------


Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989), este autoarea romanului O numărătoare inversă (2021) și a volumului de nonficțiune Terapie pe salteaua de pilates (2020). A publicat fragmente de roman și proză scurtă în revistele literare Opt motive la rubrica Noua literatură, O mie de semne la rubrica Să mai citim și proză, Echinox la rubrica Literatură – Proză, LiterOmania la rubrica Flash fiction stories, P(R)OEZIA la rubrica Proză, Revista GOLAN, LiterNautica la rubricile proză scurtă și eseu.


Este autoare de texte literare în antologiile colective În umbra timpului (ca premiu doi în cadrul primei ediții a concursului de proză scurtă organizat de Editura Biscara) și Lirica unui miez de toamnă (Editura InfoRapArt).


Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației ZIUA Online (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, o pasiune mai veche, ambalând teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung în ficțiune literară.