#prozadeGOLAN: „Fata din trecut”, Florin Batincu

În clipa în care mi-a dat drumul la mână mi-am dat seama că nu o s-o mai văd niciodată. „La revedere!” este cea mai mare minciună care ni se spune. Auzim des asta și răspundem la fel, deși știm că nu mai este și nu va mai fi niciodată o revedere. Nu acum, nu în această viață.


Mi-a spus „La revedere” și mâna ei a părăsit mâinile mele, am rămas privind cum pășește spre un drum pe care eu nu voi putea merge, cum pleacă de lângă mine spre un apus al cărui răsărit eu nu voi putea fi vreodată. Era o iarnă obișnuită, adică fără zăpadă, și noi eram la fel de obișnuiți cu minciunile, ni le spuneam zilnic și le credeam noapte de noapte, ca un fel de drog pe care-l bagi în vene știind că după extaz urmează agonia. Dar pe cine interesează ce lasă în urmă un ac ce îți găurește viitorul?


Încerc să îmi aprind o țigară, așa am făcut și în acea seară, ultima din restul vieții noastre, țigara de după, cu fumul ei înecăcios care te ajută să găsești scuze pentru ochii înlăcrimați. E fumul cu care rămâi după. După scrum, după amintiri, după o poveste pe care poate nu ai trăit-o vreodată decât în mintea ta. După o doză prea mare de amintiri.


Era o duminică cu miros de bureți, așa miroase toamna de obicei aici, aproape de pădure, a bureți și a frunze uscate, o ceață imensă care ascunde tot, care se lipește de tine, de suflet, de fiecare fibră. În spatele ei nu știi dacă mai există viață, dacă mai există soare. Așa ai apărut tu. Din nimic, din spatele unui întuneric veșnic, ca dintr-o lume paralelă numită „Fericire”.


Afară tună, e ultima furtună din vara asta, e vânt și mintea mea e încețoșată de fum și de amintirile de atunci. În urechi îmi răsună o melodie a lui Joe Dassin, “Et si tu n’existais pas…” Oare de ce ai existat? De ce ai venit către mine în acea duminică plină de ceață în care frunzele cădeau, în care nu simțeam nimic pentru că nu era nimic. Și ai apărut TU, cu vocea ta și râsul tău, cu naivitatea ta de copil care vorbește mult și nu zice nimic. Afară tună, Joe Dassin încă se aude și prin minte îmi trece, ca într-un film alb-negru, fără acțiune, doar cu dialoguri, tot ce a fost sau nu între noi.


Desenam pe cer Carul Mare, ascultam greierii și îți priveam soarele din păr, îți eram apus și tu îmi erai răsărit, cafea amară pe buzele tale dulci, ninsoare în cea mai fierbinte zi de august. Îți simțeam capul ce se odihnește pe sufletul meu, morman de oase fragile, și mă temeam să respir ca să nu te trezesc și să dispari, să mă trezesc singur fără nimic în mine.


Un trăsnet zguduie pământul, mă uit la ceas, 23:23, ca un etern timp repetitiv al unui prezent ca o povară. De aia iubesc eu furtunile, sunt un fel de electroșocuri pentru căderea în Abisul trecutului. Trecutul, oricât de frumos ar fi, e trecut. Adică ieri. Adică acea parte din viață în care ai vrea să te întorci măcar pentru a înțelege că, de fapt, nu vrei să schimbi nimic. Apropo, știi, și ieri am vrut să te sun, știu încă pe de rost numărul tău, 074… Tăcere! Și apoi îmi amintesc că, în clipa în care mi-ai spus „La revedere”, noi ne-am zis de fapt „Adio!”, așa că prefer să uit restul de 7 cifre ce odată însemnau drumul spre iluzia fericirii. Peste pașii tăi din acea noapte a nins, apoi a crescut iarba, au căzut frunze peste care iar a nins și iar au căzut frunze; doar tu, tu n-ai mai venit. Mirosul tău e încă în mintea mea, a miere și a vanilie, ca ceaiul pe care îl bei toamna, când este ceață, duminica, când lumea miroase a frunze uscate, când cresc bureții, când se întâmplă minuni și iubirile apar din neant. Adică fix de unde vor dispărea apoi.


Țigara s-a stins, furtuna a trecut, muzica s-a oprit. Încerc să scriu, așa cum ți-am promis, să adun din urmă fiecare fragment cu tine, să lipesc fiecare cuvânt, să alerg după fiecare zâmbet al tău, să recitesc toate cuvintele în care îmi vorbeai despre cum tu niciodată, despre promisiuni, despre o fată din alt timp și alt loc venită lângă sufletul meu, morman de oase fragile. Scriu, încerc să nu închid ochii de teamă că, în locul tău, o să revăd ceasurile uriașe de pe holurile copilăriei mele. Aș vrea să te întreb dacă îți amintești, aș vrea să știu dacă Luna pe care o vedeam amândoi îți mai răsare în cale, aș vrea să știu dacă mai aștepți prima ninsoare, dacă în păr îți mai răsare uneori soarele. Aș vrea să știu de ce ai apărut în acea zi de toamnă ca să dispari atunci, în acea iarnă fără zăpadă în care mi-ai spus „La revedere” și în care am știut amândoi că rămâne doar un nesfârșit „adio”, pe care nici unul dintre noi nu a avut curajul să-l rostească. În clipa în care mi-ai dat drumul la mână….


***


Florin Batincu (n. 1980) trăiește la Vascani, comuna Ruginoasa. A urmat 8 clase, dar nu a fost niciodată la școală. Era imposibil să fie coborât o vale abruptă, apoi cărat vreo 2 km până la școală. Pentru că s-a născut cu o boală genetică, osteogeneză imperfectă sau „boala oaselor de sticlă”. Așa că a învățat acasă să scrie și să citească.