Queer în România: coming out-ul unui autor publicat




Numele meu este Denisa Ştefan şi sunt queer. Când am descoperit asta nu a fost o surpriză pentru mine. Mereu am fost „altfel”. În liceu şi gimnaziu am fost bullied pentru că eram mai deşteaptă decât majoritatea, pentru că jucam fotbal cu băieţii, pentru că mă comportam şi mă îmbrăcam altfel decât restul fetelor, pentru că eram introvertită. Şi, bineînţeles, pentru că eram queer. Dar asta am aflat mai târziu.


În 2016 am spus pentru prima dată cuiva că sunt bisexuală. Aveam 17 ani şi tocmai o cunoscusem pe Vik, la o şcoală de vară ţinută în Timişoara. Mi-a zis că e bi şi ţin minte că iniţial am fost uimită, iar după i-am zis: OMG, same! De atunci ea este persoana care mă susţine şi mă suportă chiar şi atunci când poate n-o merit. În 2017 am început Facultatea de Litere la Timişoara, oraşul în care am descoperit cultura şi comunitatea LGBTQIA+, oraşul de care m-am îndrăgostit tocmai datorită diversităţii (şi a parcurilor). Anul 2017 este anul în care am încetat să mă ascund de ceilalţi şi de mine însămi şi am început să mă caut. Am început să mă caut în oamenii din amfiteatre, în oamenii de pe stradă, în artişti, în artă, în istorie şi, mai ales, în zâmbetul din interiorul meu, pe care-l ţineam ascuns. Profa de română din liceu mi-a scris o scrisoare pe care mi-a dat-o înainte să plec la facultate, în care zicea că eu zâmbesc numai pe interior. Şi avea dreptate. Până atunci ţinusem zâmbetul în interior. Dar experienţa anilor de facultate mi-a întors pielea pe dos şi, ce să vezi?, mi-a dezvăluit zâmbetul. Şi nu numai!


Numele meu este Denisa Ştefan şi sunt autor publicat. Am 22 de ani, sunt rocăr şi hipiot at the same time, iubesc concertele, mă îndrăgostesc foarte uşor, citesc, sunt alergică la pisici, scriu, petrec, am două pisici şi un câine, cânt (cu toate că sunt afonă) şi sunt queer as f**k!


Am simţit nevoia de a scrie acest articol pentru că sexualitatea mea este parte din cine sunt, chiar dacă nu mă defineşte. Fiind Pride Month, vreau să vă povestesc cum mi-am făcut coming out-ul mamei mele. În dimineaţa de 1 decembrie 2020 am primit un mesaj de la un fost coleg de şcoală. Mesajul spunea: Hei, pot să te sun să-ţi zic ceva? M-a sunat, reticent şi plin de emoţii, şi mi-a spus că e trans. Fostul meu coleg de şcoală (clasele I-XII) a devenit brusc fosta mea colegă de şcoală! M-a întrebat apoi dacă am bănuit vreodată că ar fi trans. Am stat, m-am gândit şi i-am zis că nu. Am fost printre primele persoane care aflau asta despre ea. Nu mai ţin minte exact ce i-am zis, dar acum suntem mai apropiate decât am fost vreodată. În ziua aia, după ce am plâns de fericire la telefon cu colega mea, mi-am zis: dă-o naibii, trebuie să o sun pe mami! Mi-am imaginat coming out-ul de mii de ori şi, sinceră să fiu, în mintea mea nu avea niciodată un happy end pentru mine, doar un end al relaţiei dintre noi, o relaţie care oricum era tumultuoasă. Plângând şi cumva pregătită de respingerea ei, am sunat-o. Am întrebat-o ce face, ce fac pisicile mele şi după aia i-am zis să se aşeze, că am ceva să-i spun, ceva despre mine. S-a îngrijorat imediat. I-am zis, plângând: ştii, mami, mie îmi plac şi băieţii şi fetele şi asta nu mă schimbă, adică aşa a fost mereu. Şi am auzit-o răsuflând uşurată (probabil credea că am cancer sau că am ucis pe cineva, dar într-un fel chiar aşa mă simţeam) şi mi-a zis: Tu eşti tu. Tu eşti tu. Tu eşti tu. Tu eşti tu şi eşti viaţa mea şi sufletul meu şi te iubesc. Iar apoi a continuat să-mi zică de fiul unei prietene care şi-a buşit maşina cu două zile după ce a luat permisul.


De atunci am crescut în lumea literară. Am publicat texte online, am făcut filmări şi lecturi online care m-au adus mai aproape de cine sunt azi. Ce a fost greu de întreţinut până atunci a fost această prăpastie în comunicarea mea cu mama. Scriind despre familie, acasă, traume, foste iubiri – cumva nu îmi permisesem să mă lansez cu totul în dimensiunea literară, pentru că asta punea reflectorul fix în ochii mei. Abia după ce i-am spus mamei mele de sexualitatea mea şi am început să ne apropiem mi-am dat cu totul drumul şi am publicat un volum de poezie. Cumva, toate se întâmplă fix la timpul lor. Editura cu care lucrez mi-e tare dragă; oamenii-s tare faini. Ne plimbăm cu trotinetele când ne întâlnim. Am avut norocul de a avea mereu pe cineva lângă mine când am avut nevoie: Vik, chiar dacă stă în Manchester, profa de română, chiar dacă e mereu la Beiuş, prietenii pe care i-am întâlnit la petreceri Pride şi la facultate. Cel mai important lucru e să-ţi dai seama că nu eşti niciodată singur. Eu mi-am dat seama de asta când a fost prea târziu. Aşa că am scris şi scriu despre asta. Momentan this is my penance. Partea a doua a volumului meu este dedicată primei mele iubiri, o fată cu ochelari şi părul negru. Cumva, fiecare text pe care-l scriu, inclusiv ăsta, e dedicat greşelii mele impardonabile. Ştiu eu care-i aia. And I will always, always, always be grateful to the people that love and support me, even when I don’t deserve it.


Numele meu este Denisa Ştefan. Am scris şi plath dansa prin bucătărie, volum apărut în aprilie 2021 la Casa de Pariuri Literare şi sunt queer. Poemele mele sunt la fel de queer. Am 22 de ani, mami a zis că mă iubeşte şi că în 10 ani vom număra despărţirile mele împreună.