Românii și porno balamucul cel de toate zilele


Pe cât de nefericit a fost anul trecut în materie de filme lansate, pe atât de promițătoare se arată a doua parte a anului 2021, având printre premiere drama fantasy The Green Knight, distribuită internațional de A24, compania care a adus unele dintre cele mai inovative filme ale ultimilor ani, cum ar fi Hereditary sau Midsommar. De asemenea, anul acesta, așteptarea va lua sfârșit și în cazul SF-ului Dune, inspirat din celebra serie a lui Frank Herbert și a filmului The French Dispatch, regizat de Wes Anderson. Cât despre România, 2021 este acaparat de controversatul Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (în engleză: Bad Luck Banging or Loony Porn), ce a inflamat fiecare dac liber care viețuiește pe canapeaua din sufragerie, la fel cum peștele de sticlă stătea mândru și neștiutor pe milieul de pe televizor. Este prezentă în poporul român o nostalgie a pudicității comuniste, în care sexualitatea trebuie ascunsă în dulap și închisă cu cheia, iar singura formă de artă x cultură valabilă este poezia cu rimă care preamărește poporul român sau filmele realizate înainte de ’89... nicidecum noul film al lui Radu Jude, câștigător al Ursului de Aur la Berlin, care întoarce camera de filmat înspre noi și filmează comportamente pe care suntem obișnuiți să le vedem zilnic.


Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, subintitulat Schiță pentru un film popular, o urmărește pe Emi, interpretată de Katia Pascariu, o profesoară de școală generală care a uploadat pe un site de adulți o filmare porno de amatori, în care aceasta și soțul ei sunt în prim-plan. Cum era de așteptat, clipul ajunge să fie văzut și de elevi, iar părinții se transformă în apărătorii de temut ai inocenței și vor înlocuirea profesoarei. Filmul se deschide cu imaginile (necenzurate) care au declanșat epica bătălie dintre supereroul nostru dezinhibat și părinții – apărătorii oglinjoarelor în care se privesc acasă, când ajung de la job și se supără – uneori- când reflexia nu corespunde cu imaginea lor (sau cu realitatea). După ce intriga a fost pusă pe masă, în cel mai natural mod posibil, Jude continuă cu un segment ce conține cuvintele-cheie pentru partea a treia a filmului – conflictul ce are loc la ședința cu părinții din curtea școlii, cu trei finaluri posibile.


Această satiră obraznică și furioasă ne prezintă, fără ocolișuri, confruntarea directă dintre părerologii prezenți în toate secțiunile de comentarii de pe Facebook, pe scaunele de lângă noi din autobuz și, de ce nu?, la masa de Paște sau de Crăciun, când vin toate rudele să discute viețile altora și să ofere alternative ,,normale”, care ,,așa s-au pomenit”. Avem în față imaginea clară a valorilor strămoșești, pe care unele persoane le invocă doar când le convine sau când au de câștigat în ,,procesul vremurilor & al moralității” – concept reinterpretat, la noi, prin învățături bisericești sau mecanisme ceaușiste. Pentru că și pudismul își face apariția în situații excepționale, în funcție de context, ne place să băgăm vulgarul sub preș, în loc să-l analizăm liber și fără frică.


Ceea ce întărește și mai mult ideile prezente în film este modul în care s-au raportat oamenii la acesta, înainte să-l fi văzut – respingerea totală, pornind de la ideea că nu ar putea fi o producție cultă, cu un asemenea titlu și un asemenea subiect. Nu este prima dată când se întâmplă asta, mai ales dacă ne amintim de reacția românilor când un alt film de la noi, Touch Me Not, a câștigat Ursul de Aur la Berlin. E evident că, pentru mulți, valoarea filmului constă în frumusețea subiectului. Pentru ei nu contează intenția regizorului, subtilitatea sau faptul că arta are simpla menire de a descrie, nu de a prezenta un calup monoton de imagini care să mulțumească publicul larg. În cazul acesta, intenția lui Radu Jude este de a invita la dezbatere și de a prezenta identitatea boomer-ului român care se autoproclamă apărătorul culturii pe peticul de pământ pe care s-a născut. Vorbim de un românism otrăvitor, de conservatorism, aparență, limbaj, perspectivă, ipocrizie, furie oarbă și nefondată, lipsa toleranței și naționalism în neștiință – dorința spumoasă a poporului de a aplauda personalități istorice românești nocive.


Cât de îndreptățiți suntem să trimitem în scaunul rușinii o profesoară care își trăiește viața intimă după bunul ei plac și, la final, câți dintre noi sunt capabili să întoarcă degetul acuzator în direcția lor atunci când se plâng de problemele actuale din societate?