RPG și Storytelling



Haideți să facem un exercițiu de imaginație. Imaginați-vă că dumneavoastră și o mână de prieteni v-ați adunat în jurul mesei pentru o seară de RPG-uri (role-playing games/jocuri de rol). Fiecare, cu excepția naratorului, și-a conceput un personaj și a tradus acest personaj pe o fișă, în conformitate cu anumite reguli ale jocului, asupra cărora s-a căzut deja de acord, din timp. Imaginați-vă că naratorul vă prezintă scena: este o seară ploioasă în micul oraș în care are loc acțiunea, apoi prezintă protagoniștii pe rând, unde sunt, cum arată ce fac, exact ca în primul episod al unui serial. Pentru a-i aduce împreună, le reamintește că sunt așteptați la un eveniment la ora 21. Simplu până aici.


Apoi, imaginați-vă că jucătorii sunt întrebați: cum se pregătește personajul tău pentru această seară? Fiecare descrie, pe rând, cum se pregătește personajul său, cu ce haine se îmbracă, în ce mașină se urcă și așa mai departe. Desigur, jucătorul improvizează această descriere, nu o are pregătită în prealabil, însă ține cont de fișa personajului său, fișă care înregistrează și cuantifică abilitățile, mijloacele, trăirile și resursele personajului.


Toată lumea fiind gata de întâlnire, povestitorul decide să pipereze puțin situația. Unuia dintre personaje i se strică mașina din senin. Cu această situație dată, jucătorului îi rămâne să descrie și să decidă ce face personajul său în continuare pentru a remedia situația. Poate încearcă să repare singur mașina, poate sună un prieten, poate sună să-i ridice cineva mașina. Să zicem că decide să tragă pe dreapta și să își repare singur mașina. Dar oare defecțiunea produsă este de asemenea natură încât să poată fi reparată pe loc? Naratorul îi propune jucătorului să dea cu zarul. Cum așa? Păi, undeva pe fișa personajului este cuantificată abilitatea acestuia de a repara mașini. În cazul de față, personajul are șanse să reușească, dar nu este sigur dacă lucrurile sunt în favoarea sa, așadar, va da cu zarul, adăugând diverse bonusuri în funcție de cât de priceput este la reparat mașini. Rezultatul este favorabil, așa că personajul reușește, fără prea multă bataie de cap, să își readucă vehiculul la viață și să ajungă la întâlnire.


Odată ce personajele ajung la eveniment, povestea și interacțiunea continuă până când toată lumea decide să se oprească pentru moment, urmând să continue povestea la următoarea partidă a jocului.


Dacă ați reușit să vă imaginați ce am zis mai sus și sunteți încă aici, felicitări, tocmai ați „observat” cum decurge un RPG, un joc pentru orice vârstă (în funcție de maturitatea participanților, desigur) în cadrul căruia se spune o poveste la care contribuie fiecare participant. E probabil cel mai complex joc al umanității, pentru că povestea care este spusă poate să fie despre orice și având diverse tipuri de protagoniști. Regulile sunt acolo tocmai ca să ajute povestirea și interacțiunea personajelor cu lumea fictivă. Este ca și cum ne jucăm de-a serialul, dar, întocmai ca și cum am urmări un serial pe care nu l-am mai văzut, nu știm cum se încheie. În baza regulilor, jucătorii improvizează scene și creează o poveste.


Unii vor spune, „ei, asta e joacă de copii”. În primul rând, aruncând un ochi peste Homo Ludens a lui Huizinga, o să vedem că nu este o joacă, ci un joc. Activitatea se desfășoară conform unui set de reguli pe care le știe toată lumea și asupra cărora toată lumea a căzut de acord. Acestea nu sunt improvizate pe parcurs, spre deosebire de acțiunile personajelor și surprizele narative ale povestitorului. Deci este un joc. Este îndoielnic faptul că o poveste care are ca protagonist o femeie de 36 de ani, cu doi copii, căsătorită, care fără voia ei este făcută vampir și luată ca sclavă de către un alt vampir, este pentru copii. Sigur, povestea poate să fie despre altceva, dar ăsta e primul exemplu care îmi vine în minte. Există, desigur, și RPG-uri adresate copiilor, jocuri de aventuri, în care protagoniștii sunt prieteni buni sau animăluțe antropomorfe sau mai știu eu ce.


Dar există, de asemenea, jocuri cum sunt cele din seria World of Darkness, Vampire: the Masquerade, să zicem, în cadrul căruia personajele devin vampiri, cu sau fără voia lor, și jocul explorează dependența lor de sânge, o dobândită inabilitate de a interacționa normal cu cei vii, inabilitatea de a sta în soare sau chiar de a sta treaz în timpul zilei, nevoia de a te ascunde de umanitate și de a viețui în secret.


Așadar, la fel cum există filme pentru copii, vezi Disney și așa mai departe, la fel, există și filme pentru adulți (și nu mă refer la filmele porno), Only Lovers Left Alive, The Wire, dramele românești etc. RPG-urile pot explora o varietate de teme și stări și povești, în funcție de cât de profund și de matur se dorește jocul. Putem să explorăm tragedia unui bărbat rămas văduv la fel de bine cum putem să îl transformăm pe acesta într-un vânător de vârcolaci care are portbagajul plin de mitraliere cu gloanțe de argint. Depinde în totalitate de grupul de jucători și de narator să decidă ce fel de poveste urmează să spună.


Nu știu ce părere aveți voi în momentul de față, dar eu sunt foarte tentat să spun că e o formă de literatură, chiar dacă rămâne nescrisă (deși asta ține în totalitate de grup, dacă cineva dorește să scrie povestea creată în cadrul jocului, este liber să o facă). Înainte să săriți cu picioarele pe mine, nu doar că mă gândesc la diverse antologii de ficțiune și proza scurtă care, tocmai, reunesc diverse viziuni, dar mă gândesc aici la cărțile cu autori multipli și fie că vrem să recunoaștem, fie ca nu, există Boris și Arkadi Strugațki – „Picnic la marginea drumului”. Există chiar „Și hipopotamii au fiert în bazinul lor” în care William S. Burroughs și Jack Kerouac scriu capitolele romanului „cu rândul”, fiecare din perspectiva protagonistului său și sunt sigur că mai sunt exemple destule.


Dimensiunea ludică există oricum în literatura (există și în justiție și drept, dacă e să revenim puțin la același Huizinga pe care l-am pomenit mai devreme), există în tot ceea ce face omul, într-o măsură mai mică sau mai mare. Trebuie oare, să ne imaginăm că literatura este întotdeauna o chestie serioasă, că na, are critici și detractori și există literatură bună și rea și face mulți, mulți bani? Oare este așa întotdeauna?


Așadar, închei această mică introducere în cele ale jocului de rol cu următoarea întrebare: este oare mai puțin matur să mă întâlnesc cu prietenii mei și să spunem o poveste colectivă folosind hârtii, zaruri, cărți și imaginație, decât să mă întâlnesc cu prietenii ca să beau, să urlu și să mă uit la unii cum aleargă după o minge? Nu copiați răspunsuri de la ceilalți!


Ilustrație: Andreea Balcan